Use Your Illusion
„Întotdeauna am fost de părere că a asculta este una dintre superputerile mele. În urmă cu trei ani mi-am dat seama că de fapt era o iluzie, una dintre poveștile frumoase pe care mi le spun despre mine. Mi-am dat seama de asta ascultînd o americancă spunînd un lucru absolut banal: că toți oamenii au o gură și două urechi și că ar trebui să le folosească ținînd cont de această proporție. A trebuit să îmi recunosc că îmi foloseam mult mai mult gura decît urechile.”
Recitind acest post cu iz autoreflexiv, care mi-a apărut de curînd în feed-ul de Facebook ca amintire de anul trecut, m-a pufnit rîsul. Și apoi plînsul. Mi-am dat seama că problemele mele de la început de 2021 erau pistol cu capse, că pînă și iluziile de anul trecut mi-au rămas mici. Ca pe mulți alții, 2021 m-a dat de toți pereții. 2021 a fost anul iluziilor spulberate. Am intrat în 2022 jupuită de toate pieile mele, încercînd să mă recompun între realități brutale, adevăruri care dor și resturi de iluzii. La 45 de ani am experimentat o stare asemănătoare celei din adolescență, cînd simți că busola s-a dat total peste cap. Atunci însă trăiam cu iluzia că voi găsi sensul vieții în versurile noului album Guns N’Roses, pe care le interpretam după bunul meu plac.
Right next door to hell
Marea panică cu care am intrat în pandemie n-a fost că mă voi îmbolnăvi eu. Grija mea cea mai mare era legată de seniorii familiei, de felul cum îi va lovi pe ei virusul. Însă nici în cele mai groaznice episoade de anxietate, mintea mea panicată nu a reușit să fabrice un scenariu atît de sinistru ca realitatea pe care am trăit-o. Anul trecut am pierdut patru oameni din familie. Trei dintre ei, adică mama și socrii mei, au murit de coronavirus. S-au îmbolnăvit la cîteva zile unii de alții. Pe 16 octombrie, la prînz am internat-o pe soacra mea, iar seara a murit mama. Lunile octombrie, noiembrie și decembrie au fost un maraton de incinerări, înmormîntări și parastase. Cu fiecare dintre aceste morți a murit și cîte o bucată din mine. Am pierdut și bucăți de care nu mai aveam neapărat nevoie și care fuseseră deja dislocate în terapie, dar faptul că toată șandramaua s-a prăbușit într-o secundă, zdruncinînd aproape tot ce știam eu despre mine, lume și viață, a fost ca și cum o ușă spre iad s-a deschis în fața mea. Am refuzat să intru. Am hotărît să mă întorc spre viață și s-o iau în piept. Dar asta însemna, printre altele, să-mi exorcizez iluziile. În ultimele luni, am construit un mic bestiar al iluziilor de care 2021 m-a forțat să mă despart, ca să le pot îmblînzi și să le folosesc în favoarea mea.
Live and let die
Liberul-arbitru este un concept pe care îl cunosc din copilărie. În mijlocul comunismului, mama și tata au încercat să fie acest cuplu modern care crește copii conștienți de alegerile pe care le fac și capabili să-și asume responsabilitatea pentru ele. Am crescut la umbra acestui mit al libertății, pe care evident că ne-a fost greu să-l integrăm pînă la capăt. Moartea mamei a fost o lecție crudă și practică despre ce înseamnă liberul-arbitru. Mama n-a vrut să se vaccineze, oricît am fi insistat. Mai mult, a refuzat să poarte mască, înlocuind-o cu o vizieră de plexiglas cu care s-a plimbat relaxată prin mijloace de transport în comun și prin mult iubitul ei Obor. Cînd s-a îmbolnăvit, a refuzat să se testeze și, ca urmare, a refuzat orice tratament care ar fi putut să o țină în viață. Mama a murit la fel cum a trăit, respectîndu-și convingerile profund diferite de ale mele. Și oricît de greu mi-a fost, moartea ei m-a forțat să o accept cu tot cu filozofia ei de viață și să nu o judec.
Moartea mamei m-a făcut să renunț la iluzia că sîntem nemuritori. Nu că n-aș fi știut mereu că toți sîntem datori cu o moarte, așa cum spune o expresie stupidă. Dar abia cînd îți mor ambii părinți înțelegi foarte adînc că urmezi la rînd și că fiecare zi trebuie trăită pe bune, că nu mai poți să te fentezi pe tine spunîndu-ți că o să faci mîine sau poimîine ceva ce iubești. Am scăpat și de iluzia că pot controla ceva. Orice. M-am luptat cu nevoia mea de control în toate felurile posibile: terapie, meditație, respirație. Mă țineam cu dinții de ea. Pînă cînd a venit viața și mi-a tras preșul de sub picioare. S-a uitat în ochii mei și mi-a zis: ia-ți-o pe asta, să vedem, o poți controla? N-am putut. Și-atunci am dat drumul. Trăiam și cu iluzia că sînt un munte de empatie, că mă pricep la oameni, că-i înțeleg. Când mama a murit am înțeles cît de tare n-am înțeles-o și cît de puțină empatie am avut pentru ea și pentru alegerile ei. Mai grav e că am înțeles și cît de puțină empatie manifestam față de mine însămi. În relație cu mama n-am fost niciodată întreagă, întotdeauna m-am căznit să fiu bună, să fiu un copil bine crescut, orice ar fi însemnat asta. N-am știut niciodată să pun limite în relația cu mama, drept care toată viața am fost o pleasăriță (sau plizăriță), ca să folosesc un cuvînt care nu a intrat încă în DEX și nici nu cred că va intra prea curînd. Adică o femeie care le face pe plac celorlalți în detrimentul a ceea ce-și dorește și care evită confruntările cu orice preț. Ca să nu fie atît de dureros, mă iluzionam că sînt o diplomată desăvîrșită. Încă o iluzie care a murit. Și odată cu ea a murit și iluzia că sînt o victimă. Nu sînt o victimă, sînt doar o femeie care nu-și asumă responsabilitatea pentru viața ei. Sau am fost. Sper că am fost.
November rain
În ziua în care l-am înmormântat pe socrul meu a plouat în dușmănie. O ploaie de noiembrie cu picuri grei și reci. În popor se zice că i-a părut rău să se ducă. Ne-am întors de la cimitir uzi pînă în suflet, știind că nu e ultima înmormîntare a sezonului. M-am tîrît spre ce aveau să aducă săptămînile următoare agățîndu-mă de gîndul că nimic nu ține o veșnicie, nici măcar ploaia rece de noiembrie. Și într-adevăr, la un moment dat, boala și moartea ne-au dat pace, dar au lăsat în urmă durere, furie, confuzie și multe întrebări legate de ce naiba fac cu toate iluziile astea dezvrăjite.
Don’t cry
Am plîns. Am plîns mult în lunile din urmă. Și sper să mai plîng. Să-i plîng și pe ei, dar și pe mine, cea care am fost.
Rucsandra Pop este scriitoare.
Foto: flickr
