Unul din cei 2000

Ochii sînt primul lucru pe care îl vezi la D. " negri, rotunzi şi deschişi larg. Genele răsucite coboară peste ei într-un gest atît de feminin, încît tot restul figurii lui pare o caricatură masculină. Pielea măslinie, pomeţii teşiţi, nasul ca de plastilină şi osatura firavă nu prezic multe despre bărbatul care va fi peste ani, dar e greu de crezut că ochii vor fi alţii. Ochii şi poate zîmbetul minuscul, alb şi păzit de buze avare. Spune că nu îi e dor de nimeni, icneşte şi lasă capul în jos. D.T. locuieşte din august 2008 într-un adăpost pentru copiii străzii. Cei de la serviciul stradal l-au găsit la cerşit în zona Piaţa Naţiunilor Unite. Spăla parbrize. L-au întrebat dacă nu vrea să vină la adăpost, iar el a acceptat. Ştia cum avea să fie viaţa aici. Mai fusese înainte într-un adapost şi un centru de plasament, apoi reintegrat în familie şi din familie, ajunsese pe stradă. Se trezeşte zilnic la 6,30, de multe ori înaintea alarmei. Îşi face patul, se spală, se îmbracă, ia micul-dejun şi pleacă la şcoală pînă aproape de prînz. La 10 ani, este cel mai mare din clasa a II-a. De la 14,00 la 16,00, ar trebui să doarmă. Lui D. îi e foarte greu să facă asta şi de multe ori, unul din instructorii de educaţie, D.M., îl scuteşte de acest chin. În adăpost nimeni nu-l ameninţă că nu va fi primit în casă sau va fi bătut dacă nu aduce zilnic 50 de lei cu el. Mama lui spunea asta. 50 de lei nu se făceau uşor, de fapt de cele mai multe ori nu se strîngeau chiar dacă el spunea tuturor că are nevoie de bani pentru sora lui mai mică. Era o minciună. Banii nu ajungeau niciodată la copii, ci la concubinul mamei. "Mai păstrez legătura cu ea” " sună mocnit în gura lui D. O aşteaptă să vină şi să-l ia în vizită, la casa ei de la ţară. Nu îi e frică nici de ea, nici de bărbatul ei. "Sînt al statului acum, nu are ce să-mi facă" " spune D. Tatăl e la închisoare pentru că "nici el nu e cuminte”. Cu bunica, e mai uşor. Merge des pe la ea, în subsolul în care locuieşte şi o ajută la spălatul şi măturatul scărilor de bloc. Apoi se uită la desene animate, pe Jetix şi Minimax. Singurul care l-a mai vizitat în adăpost a fost unchiul. Oamenii din stradă îl loveau, îi furau banii şi îl aruncau şi-n Dîmboviţa uneori. Erau de regulă aceiaşi, îi învăţase deja. De unde vine răul nu ştie, dar cînd aude de el îşi ţine capul plecat a pioşenie, îşi ciupeşte vîrfurile degetelor şi zîmbeşte vinovat. Preferă să se gîndească la răţoiul Donald pentru că el salvează lumea. Odată, a venit în România un personaj de animaţie cu urechi mari. Uite că a uitat cum îl cheamă. Venise direct de la Disney. I-a trimis şi S.M., şefa adăpostului, un bilet prin care l-a rugat să treacă pe la D. şi să-i aducă jucării şi dulciuri, dar el a sunat şi a spus că nu mai poate ajunge. Plecase înapoi să facă desene. Chiar a uitat cum îl cheamă, dar l-ar recunoaşte uşor după urechile mari pe care i le desenează în aer, în cercuri rotitoare. Lui S. versiunea aceasta îi este cunoscută. E doar o fantezie de-a lui D. Doarme în cameră cu alţi trei băieţi, A.N., M.B. şi A.C. "Fac mişto de mine. Îi las, îi las, pînă mă enervez.” Vina e doar a lor şi e ferm convins de asta. M.B. îi zice "cap de broască storcită”, iar ceilalţi îl mai înjură. "Îi las să vorbescă pînă o să le cadă gura.” Încearcă să fie convingător în mărturisiri şi nu intră în detalii. D. înalţă gîtul, priveşte drept în ochi şi spune: "N-am stat nicodată la colţ”. Nu clipeşte, se înroşeşte numai puţin şi pleacă privirea după ce a fixat suficient răspunsul. Dacă se gîndeşte mai bine, a vrut să-i dea odată unui copil cu un televizor în cap şi altuia cu o cană, dar nu a făcut-o. Preferă să-i evite, să deseneze sau să se prefacă că are treabă. D. nu face prostii. Aceasta este versiunea lui oficială. De fapt, "cînd ceilalţi zic ceva rău de mama, îi înjur şi eu de la A la Z”. Recunoaşte în final că a ajuns şi pe la "colţul ruşinii” în cîteva rînduri. Cînd sare la bătaie ştie că va sta toată ziua în cameră, fără să se joace. Zîmbetul minuscul pe care îl afişează la limita dintre mîndrie şi vină se crapă dintr-o dată. Nu îi e frică de nimeni, decît de Dumnezeu. Acolo, la El, există o listă cu oamenii răi pe care o să-i pedepsească cîndva. Oricum, mai avem timp să îndreptăm lucrurile doar pînă în 2012, cînd o să fie sfîrşitul lumii. A citit el pe Internet cînd a mers la bunica odată. Vor mai rămîne în viaţă puţin peste 2000 de oameni. Cei buni. O să se facă o selecţie clară. Planeta se va sparge în două. Iar în 2013, Dumnezeu şi Soarele vor coborî pe pămînt. Acum sînt foarte mulţi oameni răi. 3000-4000 cel puţin, "mai ales cei de pe stradă. Dacă se strîng, se umple o autostradă”. D. nu ştie dacă e pe lista albă sau neagră. Oricum, El are evidenţa tuturor relelor pe care le-a făcut. E normal, pentru că îi spun îngeraşii tot ce se întîmplă. Ştie de la orele de religie. Pe colegii lui de cameră însă, nu i-a iertat. Cînd o să se facă mare, o să aibă două slujbe: şofer şi maseur. O să aleagă un Tico pentru că se poate strecura mai uşor cu el printre maşini. O să-şi ia o casă şi o s-o mobileze. Ar putea găsi ceva de lucru şi la o fabrică de pîine. Ştie deja de la A.D., unul dintre bucătarii adăpostului, cum se frămîntă aluatul. Cînd o să aibă 18 ani, "dacă e ceva, pun banii pe card. E mai sigur, ştiu că nu mi se fură. Dacă pierd cardul, îmi fac altul”. Cît timp a fost pe stradă, D. spune că nu a încercat să fure vreodată. Uneori poate se gîndea la asta, dar atît. "Nu ştiu cum făcea ei, eu nu puteam. Mă duceam înspre ei şi tremuram tot.” Unii îi spuneau să-şi ia inima în dinţi, să urce cu tupeu într-un troleu şi să bage două degete în buzunar. "Eu nu pot să fac aşa ceva.” Sună ca o promisiune deja îndeplinită. Cel puţin în adăpost, D. nu a furat niciodată. Unii copii vin aici de bunăvoie. Mănîncă, se spală, se joacă şi pleacă înapoi în stradă. Alţii sînt găsiţi de patrulele de poliţie în razii şi sînt aduşi de cei de la Serviciul Intervenţie pentru Copiii Străzii. Adăposturile sînt locuri de tranzit, în care copiii stau oficial între trei şi şase luni cu scopul de a-i reintegra în familiile din care provin. Dacă părinţii nu îi mai vor, nu îi pot susţine sau se verifică abuzul şi exploatarea prin muncă, pot merge spre centre de plasament. D. locuieşte în adăpost împreună cu alţi 12 copii cu vîrste între 3 şi 18 ani. Cînd E.P., o altă instructoare de educaţie din adăpost, l-a anunţat în primăvară că mama lui a mai născut un băiat, vestea i-a picat greu. D. ştie că familia lui nu vrea să-l ia în grijă. În curînd, dosarul lui va merge spre un centru de plasament. Bunica nu îşi poate permite să îl ţină mult timp, iar după pierderea casei îi e şi mai greu. Cu D. lucrurile pot fi imprevizibile. Acum poate să danseze sîrba cu M. de la spălătorie şi A. bucătarul, iar în cîteva ore să urle fără ca nimeni să-l atingă. Uneori,priveşte cu suspiciune orice ton sau privire, orice îmbrăţişare dată altui copil îl umple de gelozie, orice "insuficient” sau "bine” din carnetul de note îl frustrează. Atunci D. e rău şi se răzbună pe obiectele şi copiii de lîngă el. De multe ori se supără din orice şi spune că pleacă. Urcă în cameră, îşi strînge bagajul şi iese pe poartă. Se duce pînă la colţul străzii şi se întoarce pe motiv că a uitat ceva. Iese din nou, revine şi în final renunţă la a mai pleca "chiar atunci”. Zilele trecute era cu D.M., una dintre instructoarele lui de educaţie. Mergea cu rolele pe stradă. Singura metodă de a-l convinge să treacă pe trotuar a fost să-i spună că ea pleacă şi îl lasă acolo. Teama de a pierde locul la adăpost nu-l părăseşte niciodată. Mai ştie că, dacă eşti rău, nu înseamnă că ai mai multe. "Era odată un băiat mare care lua mereu bulgări de ciocolată din frigider, nu asculta şi doamna i-a spus că va fi dat afară din adăpost dacă mai face. A ajuns într-un centru de plasament, a fugit de acolo şi acum e pe stradă. Ce a rezolvat dacă e pe stradă?” La adăpost se joacă "Măgăruşul”, pase-pase-gol, "Ţară, ţară, vrem ostaşi”, macao sau "Raţele şi vînătorii”. De la M.Ţ. a învăţat cum funcţionează maşina de spălat pentru că a stat acolo cu ea. Nu e greu: pune un borcănel de 100 mg cu dero, două căpăcele de balsam, "cloramidă" " înălbitor, dacă e ceva pătat, apoi închide uşa, dă drumul la 4 şi aşteaptă. La uscător bagi hainele, închizi, fixezi pe 130 şi ies direct uscate. "N-ai treabă.” Pe A. îl ajută la bucătărie cînd găteşte şi primeşte cîte o mică recompensă pentru asta: un leu sau o bomboană. Învaţă să scrie, să citească şi să deseneze. A împrumutat pentru prima oară o carte de la bibliotecă, Poveşti şi povestiri, de Ion Creangă. Lui D. nu îi pare rău că va pleca de aici într-un centru de plasament pentru că speră să-i fie cel puţin la fel de bine şi să mai meargă la mare, aşa cum a făcut anul acesta. "Dacă eram acasă, cînd mai vedeam eu marea?” D. îşi balansează lin, pe sub masă, picioarele cu tenişi înstelaţi. Citeşte "Alfabetul toamnei” aproape silabisit, urmărind cu arătătorul mîinii drepte literele, pe pagină. M. îl întreabă uneori cîte silabe are un anumit cuvînt. D. bate din palme pentru fiecare grup de litere şi apoi răspunde corect. Cîteodată educatoarele îi aud fanteziile răzbunătoare pe care le are cu mama lui, dar asta nu-l împiedică să vorbească mereu despre cum va pleca la ea în vizită şi să încerce să o sune de fiecare dată cînd are ocazia. De la bunica, se întoarce mai mereu plin de energie şi povesteşte în centru cum au venit în vizită mulţi musafiri, au servit o masă bogată, aranjată frumos şi au mîncat sarmale " tot timpul mănîncă sarmale. I-a aranjat sprîncenele, a pieptănat-o şi i-a făcut masaj. D.M. crede că mare parte din aceste poveşti sînt permanent doar în mintea lui şi le repetă, dar tot ea spune că un om fără imaginaţie nu are orizont. Aşa că îl lase să viseze.