Un vis improbabil
În 1992, Andrei Pleșu a fost fellow la Wisenschaftskolleg zu Berlin cu proiectul „Îngeri: elemente pentru o teorie a proximității“. A fost atît de impresionat de acest Institute for Advanced Study încît s-a întrebat de ce n-ar exista și în România o asemenea instituție. Un astfel de institut invită cercetătorii, vreme de un an, să-și întreprindă proiectele de cercetare în mod individual – și asta într un mediu stimulator, alături de cercetători și de artiști din diverse discipline și culturi. Visul lui Andrei Pleșu s-a transformat în New Europe College (NEC).
Trebuie că au existat niște îngeri care l-au ajutat. Era un vis improbabil dacă e să ne gîndim la condițiile existente într-o țară care de-abia își revenea după trauma regimului ceaușist. Dar Pleșu fusese ministru al Culturii și și-a dat seama, din experiență, că în această epocă a transformărilor, ideile îndrăznețe chiar se pot realiza. Așa s-a întîmplat, de pildă, cu înnoirea Muzeului Țăranului Român. Pe acesta l-a încredințat unui pictor și unei antropoloage. În 1996, MȚR avea să fie distins cu premiul „European Museum of the Year“.
La discuțiile cotidiene din timpul dejunului comun de la Wissenschaft-skolleg se vorbea adesea despre Collegium Budapest, primul institut de acest fel din Europa Centrală și de Est. Andrei Pleșu a putut să vadă cu ochii lui cum prinde contur înființarea Colegiului. În toamna anului 1992 erau așteptați primii bursieri în vechea clădire a primăriei din Buda. Clădirea istorică fusese pusă la dispoziția noului institut din Ungaria. Conducerea Wissenschaftskolleg zu Berlin a reușit să convingă o serie de instituții publice și fundații private că în procesul de integrare europeană e importantă crearea, în Europa Centrală și de Est, a unor „comunități științifice“, după cum le-a numit fostul rector, Wolf Le-penies. Și tot Wissenschaftskolleg avea să realizeze ceva asemănător și în România.
De ce era nevoie pentru asta? De un rector, de o idee pe care s-o promoveze și de o casă care să îndeplinească ambițiile acestei instituții. Odată îndeplinite aceste condiții, poți spera să găsești partenerii dispuși să o finanțeze. Un rector și o idee căreia să i se dedice existau. Într un tîrziu s-a găsit și o casă potrivită. Heinz Hertach descrie prin ce împrejurări și circumstanțe neobișnuite a fost dobîndită. Faptul că el însuși s-a implicat a fost cu totul neașteptat. Căci fundația lui sprijinea cultura, nu știința. Și era activă în Elveția, nu în Ungaria și România. Însă circumstanțele neobișnuite de după căderea Zidului Berlinului i-au motivat, pe Hertach și pe fundația lui, să contribuie, prin intermediul unor instituții de cercetare științifică, la promovarea democrației în aceste țări și la regăsirea păcii în Europa. Cu totul neobișnuit s a comportat și ambasadorul elvețian la București, Jean-Claude Joseph. Lui i-a aparținut ideea decisivă în legătură cu sediul și tot el a ajutat, cu vorba și cu fapta, ca această casă să fie atribuită NEC – și asta, fără obișnuitele șpăgi.
Neobișnuit a fost și cum s-au purtat statele. De fiecare dată cînd e nevoie să dea bani pentru o țară străină, administrația scoate la înaintare contribuabilii: e ficțiunea lor preferată, alături de Curtea de Conturi, pentru a justifica inacțiunea. Pasămite, nu e în interesul lor, al contribuabililor, să subvenționeze o țară străină. Și totuși, prin ministere s-au găsit funcționari de aceeași părere cu Heinz Hertach, care au găsit calea pentru a face posibile anumite excepții. Motivările au fost pline de fantezie și au reușit să convingă pînă și Curtea de Conturi. Într-una din țări, finanțarea a fost declarată sprijin de dezvoltare; în cealaltă, finanțarea Institutului a fost aprobată drept proiect de cercetare.
Un alt impediment pentru state era faptul că donațiile se fac, de regulă, către instituții care există deja; or, în cazul de față, instituția nu ar fi putut exista decît dacă finanțatorii acceptau ca resursele lor să fie folosite și pentru acoperirea unor costuri administrative. Obiecția era că finanțarea instituției ar atrage asumarea unei responsabilități pentru perpetuarea respectivei instituții. Și aici, cei implicați au reușit să găsească soluții. Susținînd nu finanțarea instituțiilor în sine, ci acele costuri instituționale necesare pentru a administra proiectele de cercetare.
La fel de imaginativi au fost și angajații fundațiilor. Heinz-Rudi Spiegel a găsit pentru New Europe College mereu alte fonduri, ale căror moduri de gestiune erau cunoscute Stifterverband der -Deutschen Wirtschaft. Oricine putea rămîne cu impresia că e vorba de o contribuție unică – asta pînă cînd s-au lăsat convinși să contribuie, iar și iar, vreme de 25 de ani. Angajații Fundației Volkswagen s-au aflat în situația complicată în care statutul lor permitea sprijinirea unor proiecte de cercetare doar pe o perioadă de cel mult cinci ani. Așa că a fost nevoie să concepem, la fiecare cinci ani, un nou proiect, și să înscriem anumite componente administrative drept cheltuieli necesare programului de cercetare. O excepție cu totul improbabilă a fost cînd Curatoriumul Fundației a aprobat o finanțare în valoare de un milion de mărci pentru amenajarea sediului.
Însă, după o vreme, prioritățile s-au schimbat. Mai ales după intrarea României în Uniunea Europeană a devenit tot mai plauzibil ca statul român să preia responsabilitatea pentru cheltuielile instituționale. Așa se întîmpla în Germania. Asemenea institute trebuiau să fie finanțate la nivel de land. Așa a justificat și ministerul german atunci cînd a hotărît să se retragă din co-finanțare – provocînd o criză existențială pentru NEC. Principiul țării de reședință nu se potrivea în context. Statul român ar fi legat finanțarea institutului de interesele sale pe termen scurt, încălcînd astfel principiul fondator: alegerea bursierilor exclusiv pe criterii științifice și libertatea bursierilor de a hotărî ce și cum studiază.
NEC se confrunta cu următoarea dilemă: să se supună statului sau să-și înceteze activitatea. A hotărît să susțină pe mai departe libertatea științifică, riscînd să nu-și mai poată acoperi cheltuielile. În lumea de azi, care aduce în prim plan utilitatea economică inclusiv în domeniul cercetării, libertatea științifică capătă o dimensiune existențială. Institutul își poate îndeplini misiunea de utilitate publică – aceea de a permite perspective imprevizibile – doar dacă fiecare cercetător e liber să-și urmeze curiozitatea pe baza științei și a metodelor proprii.
NEC a reușit să ilustreze în mod remarcabil această atitudine principială. Primii bursieri au fost mai ales din domeniul științelor umaniste. Finanțatorii din Vest erau însă de părere că României, care tocmai trecea la economia de piață și la statul de drept, îi lipseau economiști și juriști. Andrei Pleșu a reacționat: la următorul val de înscrieri avea să sublinieze că sînt așteptate cu precădere înscrieri din aceste domenii. Însă regula ca membrii consiliului, alcătuit din experți internaționali, să evalueze dosarele de candidatură exclusiv din perspectiva atractivității științifice s-a menținut. Rezultatul: au fost mai multe înscrieri din acele domenii, nu însă și mai mulți bursieri. Cele mai multe dosare în acele discipline n-au fost destul de solide. Candidații s-au adaptat la ceea ce credeau ei că reprezentau provocările internaționale, dar au urmărit prea puține chestiuni cu adevărat originale. Așa a reacționat NEC la provocările externe, fără să pună în pericol calitatea deciziilor științifice.
Atunci cînd NEC, aflat în această situație dificilă, a acordat prioritate libertății științifice, nu a făcut-o pentru că avea ceva împotrivă ca un cercetător să se simtă responsabil pentru țară, ci pentru că cercetătorul trebuie să fie liber să hotărască ce fel de cercetare îi e importantă în acest sens. Finanțatorii occidentali au învățat că asta poate să însemne și istoria medievală a unei țări – sau chiar și îngeri. NEC a reușit să obțină înțelegere la finanțatori pentru atitudinea sa. Să sperăm că va putea s-o facă și în viitor.
Joachim Nettelbeck este jurist și sociolog. A fost director al Wissenschaftskolleg zu Berlin.
traducere de Matei MARTIN
