Un spaţiu public dezordonat <p>- <i>interviu cu Daniel BARBU</i> -

Cred că mai degrabă este o consecinţă. Şi aceasta în măsura în care discursul oficial colectivist, însoţit şi de anumite practici de producere a societăţii, care au fost operate în perioada socialismului de stat, au dat naştere, încă înainte de 1989, de fapt, unui individualism anarhic extrem de pronunţat. Eu aş situa individualismul dezordonat al zilelor noastre în directă continuitate cu tipul de atomizare socială care a fost produs, ca o consecinţă perversă, de către comunism. Ne confruntăm cu fenomene de tipul: străzi desfundate, pline însă de vile somptuoase care au în curţi maşini scumpe de teren. Proprietarii nu par a se preocupa de starea străzii care este parte comună. Nu colaborează pentru a o repara. Nu pot, nu vor sau nu ştiu să facă asta? Culegem, cred, roadele destul de amare ale lipsei unei modernizări burgheze reale a societăţii româneşti de dinainte de venirea comunismului. Spaţiul public este, aşa cum a arătat filozoful german Jürgen Habermas, un spaţiu eminamente burghez, ca spaţiu de întîlnire, ca spaţiu al unei anumite calităţi de schimburi intelectuale, politice şi, bineînţeles, economice. România a fost pînă în 1945 o societate rurală, apoi a devenit o societate comunistă. Cînd să se fi creat un spaţiu public de tip burghez în care zona privată să fie văzută într-o continuitate (cel puţin calitativă) cu o zonă publică, a schimbului, în care individul îşi împlineşte oarecum vocaţia comunicativă? De unde ar trebui început? Sînt aceste zone publice în răspunderea exclusivă a unei administraţii sau comunitatea îşi poate asuma pe cont propriu rolul de a rezolva nişte lucruri dacă administraţia nu-şi face treaba în asemenea părţi comune? Care ar fi soluţia? Există foarte puţine soluţii. Cea standard, de manual, este a unei societăţi asociative, de tip toquevillian, în care cetăţenii se organizează pentru a-şi rezolva problemele de pe stradă sau din cartier, dar este o adevărată utopie să ne imaginăm o asemenea societate actualizîndu-se în România. Mi se pare că în cazul nostru, agentul care trebuie să ia în sarcină spaţiul public şi să încerce să-l modernizeze sau să-l facă măcar cît de cît convenabil pentru viaţa cetăţenilor este statul, adică autorităţile publice. Dar mi se pare că acestea sînt oarecum sfîşiate între o evlavie mitologică pentru statul român naţional şi unitar şi o lipsă completă de simţ al statului (ca să folosesc o expresie de tip francez, în care emblemele, figurile, spaţiile statului, bine rînduite şi organizate, ocupă teritoriul). Gîndiţi-vă că de cel puţin 18 ani, statul român nu a fost capabil să facă nici un mare proiect urbanistic. Statul nu s-a văzut pe sine ca agent al unei ocupări convenabile şi al unei ordonări a spaţiului public. S-a văzut aşa, dar într-un mod pervers, mai ales în anii ’80, sub comunism, cu marile proiecte urbanistice patronate de Ceauşescu. A fost ceva şi la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd statul modern liberal îşi fixa marile embleme în teritoriul urban al Bucureştiul: clădirile CEC-ului, Poştei sau Ministerului Agriculturii. Gîndiţi-vă că noi nu am avut vreodată construită o reşedinţă pentru guvern. Acesta funcţionează acum într-o clădire destinată Ministerului de Externe. Statul român (liberal, comunist şi apoi postcomunist) nu a fost capabil să-şi gîndească reprezentarea în termeni de organizare a spaţiului. Să trecem acum la planul politic, în condiţiile în care pentru următoarele alegeri se vorbeşte despre un sistem de vot uninominal. Un sistem căruia partide ca PDSR, dar şi PNŢCD i s-au opus în deceniul trecut. Unul dintre argumente era că trebuie structurate ideologii şi partide, nu să fie votaţi indivizi pe baza charismei unuia sau altuia. Nu pare că s-au structurat asemenea ideologii nici cu votul pe listă. Ne putem aştepta ca noul sistem de vot să scoată în faţă nişte personalităţi responsabile care să tragă înainte acea societate care, în lipsa unei vocaţii sau tradiţii asociative, s-ar putea baza doar pe asemenea minţi luminate care să-i rezolve problemele? Nu, nu. Toată această ideologie de presă (cum aş îndrăzni s-o numesc) care spune că avem de ales între liste de partid şi oameni concreţi, care ar putea fi uneori valoroşi, nu are nici un fel de susţinere. A fost o pistă falsă, deschisă de presă, fără nici un fel de legătură cu realitatea electorală din vreun timp sau loc în privinţa cărora să avem cunoştinţe în politica comparată. Fie că partidele trimit un singur om într-o circumscripţie electorală uninominală, fie că trimit mai mulţi pe o listă, în cele din urmă tot despre partide este vorba. Pe de altă parte, mi se pare că ne aflăm de cîţiva ani într-o situaţie în care, pentru prima oară în istoria naţională, dinamica socială nu mai este purtată de elite. Societatea nu mai este trasă de ele, aşa cum era în epoca liberală sau în cea ulterioară (cînd elitele comuniste făceau o modernizare, fie ea şi perversă). Mi se pare că pentru prima oară societatea e mai dinamică, mai mobilă, mai creativă decît elitele (nu fac aici o distincţie între elitele politice, intelectuale sau de presă). Deci pentru prima oară societatea e mai sănătoasă decît categoriile conducătoare din diferitele sfere ale vieţii. Ăsta e şi motivul paradoxal pentru care cetăţenii sînt relativ mulţumiţi de felul în care merg lucrurile, deşi insatisfacţia lor faţă de politică este maximă. Asta se reflectă şi în vot - acum merg în general să voteze doar cetăţenii cei mai slabi. Acea treime din corpul electoral a alegătorilor lipsiţi de resurse culturale, economice, sociale şi care mai sînt dependenţi de politică. Cetăţeanul urban de clasă mijlocie sau chiar cetăţenul din mediul rural, dinamic şi care ia calea Europei pentru a munci, nu mai e interesat de politică. Sigur, e vorba de un dinamism popular al societăţii, nu e un dinamism care să producă mari valori culturale. Dar e un fenomen auto-producător de societate, o societate de tip nou în care funcţia politică e marginalizată. Poate fi şi rezultatul unor exemple văzute prin Europa de foarte mulţi români în ultima vreme? Probabil că şi asta, adică această migraţie masivă, mai mult sau mai puţin sezonieră, a sute de mii dacă nu chiar milioane de români, în alte societăţi mai bine organizate care funcţionează ceva mai lesne decît decît cea românească, i-a făcut pe aceşti cetăţeni să fie ceva mai exigenţi faţă de calitatea propriei lor vieţi şi, probabil, mai exigenţi faţă de prestaţia autorităţilor din România. Daniel Barbu este profesor de Ştiinţe Politice la Universitatea Bucureşti.