Un spaţiu public dezordonat <p>- <i>interviu cu Daniel BARBU</i> -

Publicat în Dilema Veche nr. 233 din 31 Iul 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Cred că mai degrabă este o consecinţă. Şi aceasta în măsura în care discursul oficial colectivist, însoţit şi de anumite practici de producere a societăţii, care au fost operate în perioada socialismului de stat, au dat naştere, încă înainte de 1989, de fapt, unui individualism anarhic extrem de pronunţat. Eu aş situa individualismul dezordonat al zilelor noastre în directă continuitate cu tipul de atomizare socială care a fost produs, ca o consecinţă perversă, de către comunism. Ne confruntăm cu fenomene de tipul: străzi desfundate, pline însă de vile somptuoase care au în curţi maşini scumpe de teren. Proprietarii nu par a se preocupa de starea străzii care este parte comună. Nu colaborează pentru a o repara. Nu pot, nu vor sau nu ştiu să facă asta? Culegem, cred, roadele destul de amare ale lipsei unei modernizări burgheze reale a societăţii româneşti de dinainte de venirea comunismului. Spaţiul public este, aşa cum a arătat filozoful german Jürgen Habermas, un spaţiu eminamente burghez, ca spaţiu de întîlnire, ca spaţiu al unei anumite calităţi de schimburi intelectuale, politice şi, bineînţeles, economice. România a fost pînă în 1945 o societate rurală, apoi a devenit o societate comunistă. Cînd să se fi creat un spaţiu public de tip burghez în care zona privată să fie văzută într-o continuitate (cel puţin calitativă) cu o zonă publică, a schimbului, în care individul îşi împlineşte oarecum vocaţia comunicativă? De unde ar trebui început? Sînt aceste zone publice în răspunderea exclusivă a unei administraţii sau comunitatea îşi poate asuma pe cont propriu rolul de a rezolva nişte lucruri dacă administraţia nu-şi face treaba în asemenea părţi comune? Care ar fi soluţia? Există foarte puţine soluţii. Cea standard, de manual, este a unei societăţi asociative, de tip toquevillian, în care cetăţenii se organizează pentru a-şi rezolva problemele de pe stradă sau din cartier, dar este o adevărată utopie să ne imaginăm o asemenea societate actualizîndu-se în România. Mi se pare că în cazul nostru, agentul care trebuie să ia în sarcină spaţiul public şi să încerce să-l modernizeze sau să-l facă măcar cît de cît convenabil pentru viaţa cetăţenilor este statul, adică autorităţile publice. Dar mi se pare că acestea sînt oarecum sfîşiate între o evlavie mitologică pentru statul român naţional şi unitar şi o lipsă completă de simţ al statului (ca să folosesc o expresie de tip francez, în care emblemele, figurile, spaţiile statului, bine rînduite şi organizate, ocupă teritoriul). Gîndiţi-vă că de cel puţin 18 ani, statul român nu a fost capabil să facă nici un mare proiect urbanistic. Statul nu s-a văzut pe sine ca agent al unei ocupări convenabile şi al unei ordonări a spaţiului public. S-a văzut aşa, dar într-un mod pervers, mai ales în anii ’80, sub comunism, cu marile proiecte urbanistice patronate de Ceauşescu. A fost ceva şi la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd statul modern liberal îşi fixa marile embleme în teritoriul urban al Bucureştiul: clădirile CEC-ului, Poştei sau Ministerului Agriculturii. Gîndiţi-vă că noi nu am avut vreodată construită o reşedinţă pentru guvern. Acesta funcţionează acum într-o clădire destinată Ministerului de Externe. Statul român (liberal, comunist şi apoi postcomunist) nu a fost capabil să-şi gîndească reprezentarea în termeni de organizare a spaţiului. Să trecem acum la planul politic, în condiţiile în care pentru următoarele alegeri se vorbeşte despre un sistem de vot uninominal. Un sistem căruia partide ca PDSR, dar şi PNŢCD i s-au opus în deceniul trecut. Unul dintre argumente era că trebuie structurate ideologii şi partide, nu să fie votaţi indivizi pe baza charismei unuia sau altuia. Nu pare că s-au structurat asemenea ideologii nici cu votul pe listă. Ne putem aştepta ca noul sistem de vot să scoată în faţă nişte personalităţi responsabile care să tragă înainte acea societate care, în lipsa unei vocaţii sau tradiţii asociative, s-ar putea baza doar pe asemenea minţi luminate care să-i rezolve problemele? Nu, nu. Toată această ideologie de presă (cum aş îndrăzni s-o numesc) care spune că avem de ales între liste de partid şi oameni concreţi, care ar putea fi uneori valoroşi, nu are nici un fel de susţinere. A fost o pistă falsă, deschisă de presă, fără nici un fel de legătură cu realitatea electorală din vreun timp sau loc în privinţa cărora să avem cunoştinţe în politica comparată. Fie că partidele trimit un singur om într-o circumscripţie electorală uninominală, fie că trimit mai mulţi pe o listă, în cele din urmă tot despre partide este vorba. Pe de altă parte, mi se pare că ne aflăm de cîţiva ani într-o situaţie în care, pentru prima oară în istoria naţională, dinamica socială nu mai este purtată de elite. Societatea nu mai este trasă de ele, aşa cum era în epoca liberală sau în cea ulterioară (cînd elitele comuniste făceau o modernizare, fie ea şi perversă). Mi se pare că pentru prima oară societatea e mai dinamică, mai mobilă, mai creativă decît elitele (nu fac aici o distincţie între elitele politice, intelectuale sau de presă). Deci pentru prima oară societatea e mai sănătoasă decît categoriile conducătoare din diferitele sfere ale vieţii. Ăsta e şi motivul paradoxal pentru care cetăţenii sînt relativ mulţumiţi de felul în care merg lucrurile, deşi insatisfacţia lor faţă de politică este maximă. Asta se reflectă şi în vot - acum merg în general să voteze doar cetăţenii cei mai slabi. Acea treime din corpul electoral a alegătorilor lipsiţi de resurse culturale, economice, sociale şi care mai sînt dependenţi de politică. Cetăţeanul urban de clasă mijlocie sau chiar cetăţenul din mediul rural, dinamic şi care ia calea Europei pentru a munci, nu mai e interesat de politică. Sigur, e vorba de un dinamism popular al societăţii, nu e un dinamism care să producă mari valori culturale. Dar e un fenomen auto-producător de societate, o societate de tip nou în care funcţia politică e marginalizată. Poate fi şi rezultatul unor exemple văzute prin Europa de foarte mulţi români în ultima vreme? Probabil că şi asta, adică această migraţie masivă, mai mult sau mai puţin sezonieră, a sute de mii dacă nu chiar milioane de români, în alte societăţi mai bine organizate care funcţionează ceva mai lesne decît decît cea românească, i-a făcut pe aceşti cetăţeni să fie ceva mai exigenţi faţă de calitatea propriei lor vieţi şi, probabil, mai exigenţi faţă de prestaţia autorităţilor din România. Daniel Barbu este profesor de Ştiinţe Politice la Universitatea Bucureşti.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Paradisul care atrage turiști români cu prețuri neschimbate de 10 ani. „Numai la noi se practică japca”
Românii aleg demulte ori să-și petreacă vacanțele în străinătate, în special vara, spre disperarea hotelierilor care se plâng de lipsa clienților. Însă, în foarte multe cazuri, turistul român face această alegere pentru că, nu e un secret, un sejur în străinătate e mai ieftin decât în propria țară
image
Radonul, ucigașul invizibil din Ardeal. Medic: „Se atașează de aerosol și rămâne la nivelul de 1-1,5 m înălțime, exact unde respiră copiii”
A crescut numărul cazurilor de cancer pulmonar la nefumători, iar un motiv este iradierea cu radon, un gaz radioactiv incolor și inodor foarte periculos pentru sănătate dacă se acumulează în clădiri.
image
Căutătorii de artefacte milenare. Fabuloasele noi descoperiri ale detectoriştilor, arheologii amatori plini de surprize
Înarmaţi cu detectoare de metal, colindând locuri numai de ei ştiute din ţinutul Neamţului, arheologii amatori au reuşit, graţie hazardului şi perseverenţei, să aducă la lumină vestigii din vremuri trecute

HIstoria.ro

image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.
image
Un proces pe care CIA l-a pierdut
În toamna lui 1961, CIA se mută din Washington în noul şi splendidul sediu de la Langley, Virginia.
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.