Un spaţiu de punere în scenă <p>- interviu cu Vintilă Mihăilescu - </p>
Muzeul Ţăranului a început o campanie, pe care o doreşte de lungă durată, de promovare şi valorificare a produselor locale - fie că e vorba de artizanat, gem sau vinuri. Aceasta presupune tot procesul prin care trebuie să treacă ţăranii, artizanii, pentru a ieşi pe piaţă. Este o schimbare foarte puternică economică, dar şi culturală, de mentalitate, de percepţie, de estetică, peste tot în lume... Muzeul poate ajuta la o mai bună desfăşurare a acestui proces. Ce poate face concret MŢR? Muzeul poate face, pe de o parte, în amonte, cercetare, identificare a unor astfel de produse şi producători, a mecanismelor sociale, culturale şi a poveştilor din spatele lor. La extrema cealaltă, în aval, poate interveni din momentul în care se pune problema vînzării, a marketingului. În acest context foarte larg, muzeul poate oferi un show-room, un spaţiu de prezentare selectivă. Noi arătăm ceea ce se face, dar într-o punere în scenă care ne aparţine. În funcţie de evenimente, vor fi tîrguri, însoţite de dezbateri - actorii implicaţi vor discuta împreună cu experţii - şi degustări gastronomice la Clubul Ţăranului. Crearea produselor pe scară industrială va deteriora tradiţiile? Desigur că există un risc. Aş suspenda însă judecata morală. Lucrurile pur şi simplu s-au schimbat: să-l lăsăm pe Dumnezeu să decidă dacă în bine sau în rău. Sînt sătul de sentinţe de genul: asta-i tradiţie, ăştia sînt nişte măgari care au stricat-o... Tradiţiile rămîn vii cîtă vreme se schimbă. În momentul în care le obligi să rămînă într-un anumit fel, se anchilozează şi mor. Devin urîte şi dispar. În legătură cu transmiterea din tată-n fiu, lucrurile stau aşa: dacă-mi rentează mie, ca persoană, da, preiau meşteşugul familiei. Dacă nu, nu. Dacă pot să trăiesc din ceea ce ştiu de la tata ca olar, o fac. Dacă nu, nu. Idilismul ţăranului român este o viziune romantică, activă şi la noi în perioada de construcţie naţională: ca să existe, România ca naţiune a trebuit să-şi idilizeze ţăranul (care reprezenta 95% din populaţie). În momentul în care acest ţăran începe să dispară, noi rămînem cu mitologia, ca şi cum el ar fi real: or, una este un mit de întemeiere şi alta - vremea de azi. Nu ştiu dacă e bine sau nu: e altceva. Dar artizanatul nu va dispărea; dimpotrivă. Nevoia pe piaţa internaţională, unde se cumpără şi se consumă tradiţii, este foarte mare: cu toţii, cînd mergem în ţări mai exotice, vrem să cumpărăm ceva de la faţa locului. E un fel de canibalism spiritual - să rămînem cu spiritul grecesc din insule... Cum se vor întîmpla lucrurile în fapt? Înainte, pe vremea comuniştilor, pur şi simplu nu se făceau produse pentru piaţă. Oamenii produceau totul doar pentru uz intern. Acum cîrnatul sau toba de casă trebuie să devină de piaţă. Reţete există, dar nu toate pot fi vîndute pe piaţă: pentru că nu ţin, nu au termen de garanţie, nu sînt produse în condiţii legale. Unii dintre oamenii care ştiu să facă reţeta respectivă şi fac investiţiile necesare pentru a intra în legalitate pot întreprinde acest lucru. Statul român trebuie să se implice şi în aşa ceva, el distribuie fondurile structurale. Muzeul poate pune împreună experţi din diferite domenii cu producătorii. Între cele două, e treaba fiecărui actor, a Departamentului pentru Igienă, a primarilor de sector care pot să organizeze pieţe ş.a.m.d. Ne-am luat această misiune, în mic, de a coordona produsele ţăranului român, avînd o viziune mai de ansamblu: nu doar cîrnatul, ci şi ulcica... Nu ne substituim altor specialişti şi nici nu facem piaţă, comerţ sau expertiză. Avem rolul nostru destul de limitat, dar şi pe cel mai important, de iniţiativă. a consemnat Iaromira Popovici
