Un remediu pentru mediocritate

„Apoi, cînd m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mîinile mele și la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deșertăciune și goană după vînt și că nu este nimic trainic sub soare.“

Ecleziastul, 2:11

Să spui despre cineva că e „mediocru” e o insultă. Să fii mediocru implică ceva mai cuprinzător decît doar o performanță medie într-un domeniu anume. Clasificarea indică mai curînd niște calități definitorii, interioare: o lipsa de imaginație și de viziune. O lipsă de ambiție. Un soi de închistare. Și cine ar vrea să fie perceput așa?

La polul opus pare a fi succesul, a fi perceput și a avea sentimentul de a fi, într-un fel sau altul, special. Și succesul, și sentimentul de a fi special sînt aspirații pe altarul cărora se sacrifică bani, ore de somn, răgaz și timp petrecut cu prietenii și cu familia. Și, mai ales, o sacrificare a păcii interioare și a acceptării de sine așa cum ești, pe care, paradoxal, cu toții ne-o dorim cu adevărat. 

Și totuși dorința de succes merge mînă în mînă cu presiunea care împinge spre perfecționism. Amîndouă provin și dintr-o dragoste de sine și, în același timp, dintr-o respingere a unui sine imperfect, tentat ușor de mici plăceri, de relaxare, de-a trăi viață în voia vremii. Un sine plin de frici și temeri.

În esență, aspirația la perfecțiune și teama de mediocritate nu sînt altceva decît angoase mînate de obsesia societății pentru ideea de succes și de un simț al competiției amplificat de iluzia creată de societate atunci cînd este meritocratică, la care se adaugă și presiunea tacită de a salva mereu imaginea și aparențele. La un loc, sînt toate un cocktail de stimulente care încurajează străduința sisifică de a fi sau măcar de a părea mereu mai mult, mai altfel, mai altcineva.

A fi etern nesatisfăcut cu ce ai și cine ești e ca o boală. Un sentiment de dubiu și de nepotrivire internalizat și atît de prezent încît pare normalitate. Rețelele de socializare nu ajută, ba din contra, sporesc sentimentul de inadecvare. Și dacă, în trecut, perfecționismul însemna să fii „în rînd cu lumea”, cel al zilelor noastre cere să ieși în evidență, să reușești să te remarci cumva.

După cum scria Josh Cohen, pentru The Economist, într-un articol despre perfecționism și despre cum nimeni nu e mulțumit să fie banal: de la ascensiunea industriei de self-help, în Vest, începînd cu anii ’30, și pînă la apariția culturii actuale a selfie-urilor, sinele individual a fost conturat ca valoarea noastră supremă și subiectul tuturor străduințelor noastre. Îmbunătățirile și ajustările, fie prin educație, modificări estetice sau transformări financiare, și nevoia constantă de validare prin ochii celorlalți sînt elementele de bază ale aerului ticsit de perfecționism pe care cu toții îl respirăm.

De fapt, nimeni nu spune nimănui „ești mediocru”. Doar noi ne spunem nouă, și uneori nici atît. Iar să reziști acestui bau-bau tacit și să respingi presiunea, ca să te placi așa cum ești, e un act de rebeliune. Să te simți valoros și suficient e un dar și o eliberare, într-o lume care profită literalmente de pe urma nesiguranței tale și a nevoii tale de a repara și îmbunătăți constant cîte ceva. De exemplu, doar în industria de self-help s-au învîrtit anul trecut 41 de miliarde de dolari și suma e în creștere anul acesta.

Să simți că nu ești îndeajuns de bun te face vulnerabil și în felul în care iei decizii sau prin orele de muncă extra. Asta pentru că, dacă trăiești cu teama că ai fi un nimeni fără posesii sau carieră, e mai puțin probabil să vezi o imagine de ansamblu în care timpul pentru repaus și bunăstarea interioară au cel puțin aceeași greutate. În lipsa sentimentului intrinsec de însemnătate, a te valoriza doar prin lucruri exterioare, materiale, succese academice și profesionale sau popularitate înseamnă a te sprijini pe o schelă fragilă, exterioară, care are mereu nevoie de noi consolidări. Există riscul de a-ți ancora identitatea atît de adînc în astfel de succese, încît poate părea că sînt și singurele care te compun și care te țin în viață, tu însuți anulînd astfel bucăți din tine. Trăind mereu pentru următorul pas și pentru o versiune a ta ulterioară, înseamnă să nu te bucuri cu adevărat de ce-ai acum și, prin asta, să nu te bucuri de prezent, singurul fragment de timp pe care îl deținem cu adevărat.

Privind peste contextul ei social, teama de mediocritate ascunde frici existențiale mai profunde. Ascunde o teamă de a nu împlini un potențial. Ascunde o teamă de eșec sau de blazare. Și un fel toxic de a da sens și însemnătate propriei vieți. O teamă de propria finitudine. Și, în esență, e cruzime și o respingere de sine, din sentimentul că ceva intrinsec ție este banal și lipsit de strălucire dacă nu faci ceva deosebit.

Paradoxal, exact acceptarea și internalizarea acestei finitudini pot fi calea spre echilibru și eliberare. Și asta pentru că ea contextualizează iluzia că viața se termină atunci cînd renunți la constanta alergare după mai mult, cu o listă de lucruri de făcut mereu în expansiune ca ghid de orientare. De fapt, renunțarea e momentul cînd viața poate începe cu adevărat și capătă altă savoare.

O întrebare: dacă ar trebui să alegi între a fi fericit și a te simți special – ce ai alege?

Annie Dillard scria că „felul în care ne petrecem zilele este, desigur, felul în care ne petrecem viața”. Și poate că o viață trăită zi după zi încercînd să învingem un sentiment de inadecvare, perfecționînd metode de a face și mai mult – în speranța că acest „mai mult” va elimina o parte dintre frici –, e o inadecvare în sine la realitatea existenței noastre. Avem în medie 4.000 de săptămîni pe mînă, mulți dintre noi și mai puțin. Cartea lui Oliver Burkeman, fost guru al eficienței, Patru mii de săptămîni – managementul timpului pentru muritori, pune în perspectivă capcana eficienței și a perfecționismului, pornite din iluzia că timpul e ceva ce avem, exterior nouă, și poate fi eficientizat. Dar, de fapt, noi înșine sîntem făcuți din timp.

În paginile cărții, Burkeman argumentează că în cursa pentru perfecționism nu ai cum cîștiga, prin simplul fapt că nu există o formulă de eficientizare care să ducă la un moment în care toate sînt la locul lor. În schimb, presiunea căutării ei ne distrage de la lucrurile care contează. Singurul remediu e lăsarea frîielor din mînă, abandonarea cursei, și acceptarea limitărilor și a finitudinii propriei vieți ca prim pas de reorientare. După el – și inspirat de Heidegger –, singurul mod în care un om finit poate trăi din plin, relaționînd cu ceilalți oameni în adevărata lor umanitate, este să experimenteze lumea așa cum este, realitatea în adevărata dimensiune a ei. Ce e cu adevărat îngrijorător nu e acceptarea finalității noastre, ci ceea ce mai toți facem constant – anume, că în loc să înțelegem și să internalizam această finalitate în adevărata ei dimensiune, o evităm și o negăm. Astfel, în loc să ne asumăm din plin propria viață, căutăm distracții, ne pierdem în a fi ocupați, în rutina zilnică supraîncărcată, prin asta vrînd parcă să uităm că avem un final spre care ne îndreptăm.

În acest context, ce înseamnă mediocritatea? Mă gîndesc că o existență mediocră nu e aceea fără o carieră de invidiat, lipsită de un talent unic sau de călătorii în insule îndepărtate. Ci una lipsită de prezență, în care ești distras mereu și incapabil să îți spui ție însuți cu sinceritate ce vrei, ce simți cu adevărat și ce te face fericit și viu. O viață condusă de acea teamă interioară care spune constant că nu ești suficient. Și tu o crezi. O viață limitată în scop nu înseamnă una lipsită de însemnătate. Și ce ne face cu adevărat speciali este ceea ce reușim să însemnăm pentru alți oameni, în clipe imperfecte în care ne vedem unii pe alții fără artificii. Acesta e remediul. Căci în iubire, în compasiune și în curajul de a trăi la scară personală și în termeni proprii nu e loc nicicînd pentru mediocritate.

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă freelancer.