Un președinte pentru Europa: Harry S. Truman
Invitat în 1952 la un dineu pe iahtul prezidențial, Winston Churchill îi declara președintelui Truman: „Ultima oară cînd am stat împreună la masa unei conferințe a fost la Potsdam. Trebuie să vă mărturisesc, domnule, că atunci nu aveam o părere foarte bună despre dumneavoastră. Nu-mi plăcea că i-ați luat locul lui Franklin Roosevelt. Dar v-am judecat greșit”. Churchill a continuat: „De atunci, dumneavoastră, mai mult decît oricine altcineva, ați salvat civilizația occidentală. Cînd britanicii n-au mai fost capabili să apere Grecia, dumneavoastră, din proprie inițiativă, ați luat decizia care a salvat acest tărîm străvechi de comuniști. Ați procedat la fel cînd sovieticii au încercat să preia controlul asupra Iranului. Apoi a fost Planul Marshall inițiat de dumneavoastră, care a scos Europa occidentală din apele tulburi în care se bălăcea, victimă sigură a intențiilor malefice ale lui Iosif Satalin. Apoi ați pus bazele Alianței Tratatului Nord-Atlantic și ale securității colective pentru acele națiuni amenințate de uneltirile militare ale Uniunii Sovietice. Apoi a fost curajosul pod aerian pentru Berlin pe care l-ați susținut și, desigur, Coreea”.
David McCullough, autorul unei biografii a președintelui Truman recompensată cu Premiul Pulitzer, observa că „arcul vieții sale acoperă o perioadă în care au avut loc mai multe schimbări decît în orice fază a istoriei. Un om cu o formație de secolul XIX a avut de înfruntat multe din cele mai dificile decizii într-un secol XX pe care puțini și l-ar fi putut imagina că va arăta astfel. Fiul unei Americi rurale, departe de coasta oceanului, la o generație distanță de experiența frontierei, el s-a văzut în situația de a-și asuma conducerea celei mai puternice națiuni industriale din lume, într-un moment cînd puterea, în combinație cu uimitoarele progrese în știință și tehnologie, deveniseră o forță fără egal în lume. Responsabilitățile ce-i reveneau nu aveau precedent la nici un alt președinte dinaintea sa, dar el a fost la înălțimea provocării”.
În discursul de adio, rostit la 15 ianuarie 1953, Truman a vorbit despre responsabilitatea funcției prezidențiale: „Cea mai mare parte a muncii președintelui este ocupată de luarea deciziilor – mari sau mici, zeci dintre ele în fiecare zi. Hîrtiile pot circula prin guvern o vreme, dar în cele din urmă ajung pe biroul său. Iar de acolo nu mai au unde să meargă. Președintele, oricare ar fi el, trebuie să decidă. Nu poate da sarcina aceasta altcuiva”. Truman se referă în discurs la o singură decizie, deși lista momentelor de cumpănă, în care semnătura președintelui a dat o direcție politicii externe americane, e destul de lungă: participarea la Conferința de la Potsdam; aprobarea pentru lansarea celor două bombe atomice la Hiroshima și Nagasaki; ocuparea militară a Germaniei și Japoniei; ajutorul acordat Greciei și Turciei în valoare de 400 de milioane de dolari, pentru a face față amenințării sovietice; adoptarea Planului de Reconstrucție Europeană anunțat de secretarul de stat George Marshall, într-un discurs la Universitatea Harvard, la 5 iunie 1947; asigurarea necesarului de hrană, combustibil, medicamente și alte materiale pentru populația din Berlinul occidental, estimată la 2,4 milioane de persoane, printr-un pod aerian, după ce sovieticii luaseră decizia de a întrerupe traficul terestru cu zonele ocupate de americani, britanici și francezi, începînd cu 24 iunie 1948; recunoașterera statului Israel la 14 mai 1948; semnarea Tratatului de la Washington, care punea bazele Alianței Nord-Atlantice; semnarea, la 6 octombrie 1949, a Legii privind Ajutorul pentru apărarea reciprocă, ce permitea Congresului să acorde ajutor militar țărilor amenințate de o agresiune; refuzul de a recunoaște guvernul comunist chinez al lui Mao Zedong, după proclamarea Republicii Populare Chineze, la 1 octombrie 1949; adoptarea, în aprilie 1950, a documentului NSC 48, ca program de politică externă în relația cu Uniunea Sovietică, o țară, așa cum o definea Paul Nitze, principalul autor al textului, „animată de o nouă credință fanatică, în opoziție cu ceea ce credem noi, și care caută să-și impună controlul absolut asupra restului lumii... Nici un alt sistem de valori nu se află într-o opoziție atît de ireconciliabilă cu noi, nu este atît de determinat în urmărirea obiectivului său de a ne distruge și nu este atît de capabil în a utiliza în folosul său curentele cele mai periculoase și mai divergente din societatea noastră”; decizia, anunțată la 26 iunie 1952, de a interveni militar în Coreea, după ce, cu o zi înainte, trupele comuniste ale Nordului, înarmate de sovietici, invadaseră Sudul, iar Truman declara că „atacul împotriva Coreei arată fără pic de îndoială trecerea comunismului de la faza folosirii subversiunii pentru a cuceri națiuni independente la invazie armată și război”.
Deciziile de politică externă au avut și sprijinul Partidului Republican. Pentru a face posibilă trecerea Planului Marshall prin Congres, Truman a colaborat cu președintele Comisiei de Relații Externe din Senat, Arthur H. Vanderberg, care a reușit să asigure susținerea Partidului Republican pentru acordarea de sprijin financiar Europei. Tot un republican, Henry L. Stimson, fost secretar de stat în administrația Hoover, a coordonat Comitetul pentru Planul Marshall, un grup nonguvernamental de susținători. Cînd Vanderberg l-a propus pe Paul Hoffman, conducătorul Corporației Studebaker, candidat pentru ocuparea funcției de șef al agenției care urma să coordoneze ajutoarele spre continent, Truman nu s-a împotrivit, deși pe lista sa de preferințe se afla alt nume. Aprobarea legislativului a fost previzibilă: 69 la 17 voturi în Senat și 329 la 74 în Camera Reprezentanților. Alocarea inițială de fonduri pentru ajutor a fost de 5,3 miliarde de dolari pentru primul an. În final, după patru ani, suma a ajuns la 13,3 miliarde, din care doar 1,5 miliarde erau acordate ca împrumut. 16 țări s-au aflat pe lista beneficiarilor.
Ajutoarele pentru Europa au sosit la timp. Optimismul inspirat de deciziile Conferinței de la Bretton Woods, New Hampshire, din iulie 1944, care punea bazele unei economii mondiale bazate pe un sistem deschis al piețelor, a fost temperat, la scurtă vreme după încheierea războiului, de continua degradare a situației din Europa, pe fundalul dificultăților întîmpinate de fostele țări aliate sau de cele aflate sub ocupație. Publicul american a fost probabil surprins să afle, atunci cînd George Marshall și-a ținut discursul la Universitatea Harvard, că toată armătura economică a continentului european era distrusă: de la relațiile economice la funcționarea băncilor, de la sistemul de asigurări pînă la companiile de transport maritim, de la prăbușirea infrastructurii la închiderea minelor și a fabricilor. Dacă nu se luau măsuri urgente de ajutorare, Europa putea intra într-o gravă criză economică, compromițînd șansele unei liberalizări a schimburilor comerciale. Pe plan politic, criza generalizată ar fi dus inevitabil la apropierea de Uniunea Sovietică, prin înclinarea electoratului spre măsuri radicale, amintind de elanul distructiv al Revoluției bolșevice. O estimare făcută în 1947 de United Press aprecia că în Franța existau 2 milioane de membri ai Partidului Comunist, iar în Germania peste 2,2 milioane. Și Italia era pîndită de un viraj spre extrema stîngă cu cele 2 milioane de membri. Lansat după decizia Congresului de a ajuta Grecia și Turcia, Planul Marshall se constituia într-o altă modalitate de a contracara influența și, într-un viitor apropiat, extinderea dominației sovietice asupra Europei occidentale. Nu întîmplător mecanismele de ajutorare economică au funcționat în primul rînd prin contribuția unor agenții americane private, fără implicare guvernamentală, mari companii americane, fermieri cu linii de export pe bumbac și porumb sau sindicate cu mare capacitate organizatorică, de genul AFL-CIO. Prin susținerea capitalului autohton din țările afectate de criză se urmărea în acest fel nu numai însănătoșirea mediului economic, stabilitate socială garantată de un regim parlamentar democratic, dar și reabilitarea spiritului de inițiativă și competiție, în spații geografice afectate de „foamete, disperare și haos”. Dimensiunea morală a programului, pe care Marshall a subliniat-o în campania susținută în Statele Unite, a avut sprijinul bisericilor și al grupurilor de femei.
Cum era de așteptat, Stalin a respins oferta de ajutor, interzicînd țărilor aflate sub ocupația trupelor sovietice să beneficieze de avantajele Planului Marshall, sub pretextul că americanii doreau să amenințe „suveranitatea și independența economică a națiunilor europene”. Sovieticii erau iritați, mai ales, de perspectiva unei îmbunătățiri a situației economice a Europei occidentale, inclusiv a Germaniei învinse, care ar fi scăzut spațiul de manevră al Kremlinului în țările unde partidele comuniste erau pregătite să preia puterea, sub presiunea crizei economice și a neîncrederii în guvern. Stăvilind ofensiva sovietică spre o dominație globală sub ideologia comunistă, Doctrina Truman și Planul Marshall au determinat Moscova să treacă la ofensivă propagandistică. După cum anunța Andrei Jdanov, în septembrie 1947, „lagărul imperialist”, format din Statele Unite, Marea Britanie, Franța, la care se adăugau țări care mai dețineau colonii, precum Belgia și Olanda, țări conduse de „regimuri antidemocratice, reacționare”, precum Grecia și Turcia, și „țări dependente economic și politic de Statele Unite”, urmărește să „întăreasccă imperialismul, să pună la cale un nou război imperialist, să combată socialismul și democrația, și să sprijine regimurile și mișcările reacționare, antidemocratice, profasciste”.
În iulie 1949, după obținerea unui sprijin bipartizan în Congres, Senatul a aprobat Tratatul Atlanticului de Nord, printr-un vot categoric de 82 la 13. Esențială în aprobarea textului a fost promisiunea secretarului de stat Acheson că executivul se va consulta cu Congresul înainte de a implica Statele Unite în război. De acum înainte, speranțele Kremlinului de a-și extinde dominația asupra Europei occidentale, perspectivă atrăgătoare după 1945, cînd fostele țări combatante ofereau un spectacol al degradării și neputinței, iar o aducere la putere a partidelor satelite Moscovei părea o manevră facilă, nu mai aveau suport. Stabilitatea economică fusese garantată prin ajutoarele venite grație Planului Marshall, iar umbrela nucleară a Statelor Unite oferită Europei occidentale prin înfiiințarea Alianței Nord-Atlantice bloca orice posibilă agresiune sovietică.
Octavian Roske este specialist în Studii Americane și profesor universitar la Universitatea București.
Foto: Harry S. Truman (wikimedia commons)
