Un potop de simpatii
Petre Stoica (15 februarie 1931 – 21 martie 2009), despre care scriam nu demult că este, probabil, cel mai mare poet postbelic pe care lumea încă nu l-a citit (fiind, alături de M. Ivănescu și Emil Brumaru, unul dintre cei mai prolifici, mai compleţi şi mai constanţi poeţi din literatura noastră), a început să fie (re)descoperit în aceşti ultimi ani și de o nouă generație de cititori.
O antologie de poezie (Singurătatea nobleţele ei, Cartier, 2017) și reeditarea între aceleași coperte a volumului de memorialistică şi a jurnalului (Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar, Humanitas, 2019) – ambele cărți îngrijite de subsemnatul –, plus un album colaj cu versurile sale şi fotografii din Jimbolia, oraşul unde s-a mutat definitiv la mijlocul anilor ’90, album realizat de Ion Barbu (Ceva ce găseşti numai o singură dată în viaţă, Societatea Culturală „Condiţia Română“ din Petrila, 2017), o reeditare şi o traducere (Copleşit de glorie & Accablé par la gloire, Vinea, 2018), toate acestea pare să fi făcut, cît de cît, dreptate unui poet & traducător care merită o posteritate pe măsura valorii sale.
Iar împlinirea a 90 de ani de la naștere, chiar săptămîna asta, e un prilej cît se poate de nimerit pentru a-l „revizita” celebrîndu-i amintirea și opera, atît pe cea literară, cît și pe cea instituțională, Petre Stoica fiind artizanul Muzeului Presei „Sever Bocu” din Jimbolia, deschis în 2007 și rămas unicul de acest fel la noi.
Cum am încercat să-l descriu și cu alte ocazii, Petre Stoica a scris ca nimeni altul despre obiecte şi animale, despre timp şi natură, despre singurătate şi bătrîneţe. O poezie deopotrivă a micilor miracole domestice şi a marilor drame umane, care a conturat un univers al lucrurilor mărunte şi al obiectelor vechi, al fiinţelor fragile şi al personajelor dispărute, al tabieturilor personale şi al manifestărilor naturii, al ritualurilor cotidiene şi al micilor sărbători.
Poet din familia unor Leonid Dimov sau Emil Brumaru, Petre Stoica face figura unui boem anonim, deopotrivă domestic şi oniric, intim şi suprarealist, comic şi grav, care descrie peisaje şi scrie elegii în spaţii desuete şi periferice. E un poet retro în mijlocul unui univers vintage, sensibil la schimbarea anotimpurilor, trecerea timpului, degradarea obiectelor, desfăşurarea singurătăţii şi apoi a bătrîneţii. În ciuda instrumentarului banal şi a cheii aparent minore, poezia sa are înălțimi și profunzimi care o fac să reziste impecabil. Cu o simţire de Bacovia şi Blecher, şi cu o privire de Bruegel şi Magritte, Petre Stoica este un poet ceremonios şi grav, uneori tragic, deseori metafizic, amestecînd stranietatea, delicatul şi derizoriul cu fine tuşe de umor.
Ne-a lăsat 26 de volume de poezie și mii de pagini de traduceri. Suficient pentru o nesfîrșită posteritate.