Un picior într-o epocă şi altul într-alta...
Sînt, incontestabil, "decreţică": născută în 1968, am "prins" şi împărtăşit toate caracteristicile unei generaţii cu un picior (cel al copilăriei, adolescenţei şi tinereţii) într-o epocă (ceauşistă) şi un altul în cea actuală, capitalist-consumistă. Am învăţat de mică, de la nişte părinţi deştepţi şi cît de cît supravieţuitori, să fiu duplicitară: să nu spun la şcoală ce vorbim acasă; acolo, în timpul orelor, să-i dau înainte cu "vitejia de secole a poporului român" în introducerea standard a compunerilor mele, în timp ce în pauză mestecam gumă americană şi ascultam Abba, Boney M şi Beatles. Am fost nevoită nu numai să port uniformă şi cravată de pionier, să cînt imnul în fiecare dimineaţă şi să învăţ statutul UTC, ci chiar să fiu competitivă la examene în care erau mereu peste 5 pe un loc şi se intra cu medii de aproape 9. Să fiu o fată respectabilă, cu o morală solidă " nu neapărat datorită propriilor opţiuni, ci pentru că aşa înţelegeau " şi pe bună dreptate " mamele şi bunicile să-şi protejeze copilele de o maternitate prematură şi de a-şi rata toată viaţa ulterioară, pentru că mijloace anticoncepţionale se găseau greu şi avorturile erau interzise… În ’89, m-am aflat, ca toată suflarea de vîrsta mea, la "revoluţie", în Piaţa Universităţii, de unde nu am înţeles mare lucru " decît că oameni de toate categoriile se adunaseră într-un entuziasm nestăvilit şi strigau împreună, în sfîrşit, neţinînd cont că, din cînd în cînd, cîte unul mai murea printre ei, împuşcat de te miri unde… Apoi, ca tot cetăţeanul responsabil, am vînat terorişti prin holul Universităţii, m-am tîrît pe lîngă ziduri de deasupra cărora se simulau împuşcături (am aflat după aceea) pentru a ajunge în locurile sacre (Casa studenţilor…) unde se "scoteau" primele gazete postrevoluţionare. Am dat ture prin Piaţa Universităţii, m-am revoltat împotriva minerilor, am votat cu Constantinescu, plină de "speranţa schimbării". Ca apoi să fac un copil, să devin proprietară, să merg cu maşina (mică!, nu cu autobuzul…), să plătesc taxe şi impozite, să ajung, măcar puţin, prin alte părţi, să văd cum este să consum, cu disperare, cultură populară, de la supermarketuri la mall-uri… Şi ca în ziua de azi să constat că am devenit "cetăţean responsabil", pe "umerii căruia se sprijină societatea noastră", care se străduieşte să facă parte din clasa mijlocie. Care, teoretic e "la putere": în sensul că noi, decreţeii, sîntem "oamenii mari" de acum, care, într-un fel, ducem lucrurile mai departe, cît putem… Numărul de faţă se voia o radiografie a acestei generaţii, cu un picior într-o epocă şi unul într-alta. Şi-şi propunea să vadă în ce măsură acest lucru influenţa modul de a se comporta, privat şi public, al acestei generaţii: mai naivă decît cea actuală, şi fără voia ei mai puritană şi mai puţin pragmatică, pare-mi-se… A ieşit " cred " mai curînd o "antologie" de mărturii personale: era şi greu să nu se întîmple aşa, avînd în vedere că majoritatea colaboratorilor (cu cîteva excepţii...) sînt, ei înşişi, decreţei… (I. P.)
