Un parter pe strada Polonă

Pe Bubbles am cunoscut-o cînd aveam 7 ani, era una dintre prietenele mătușii mele, Nanette. Bubbles avea în permanență migrene și era înconjurată, paradoxal, de un nor de fum, un nor gri, uneori dens, alteori transparent, un nor care semăna cu părul ei tuns carré.

O vizitam în general duminica, pe strada Polonă. Casa în care locuia Bubbles îmi părea misterioasă, poate chiar era o casă plină de mistere. Nanette îmi tot spunea că suferă, că trebuie să vorbim foarte încet, pentru că nu suportă zgomotele puternice. Curiozitatea copilului de atunci era firească – aș fi vrut să știu mai multe lucruri despre ea, despre ce făcuse în tinerețe, dar Nanette ocolea cu discreție toate aceste subiecte. 

Pe Bubbles o găseam mereu întinsă pe o canapea, cu o compresă rece la cap, cu țigara într-o mînă și paharul cu vin spumant, sau cu tărie, în cealaltă. Eu nu înțelegeam cum cineva care suferă în permanență de migrene poate fuma atît de mult. Nici cum poate fi să ai în permanență migrene nu înțelegeam. Am întrebat-o, la un moment dat, pe Nanette cum arată Bubbles atunci cînd nu are aceste dureri fatale de cap. Nanette mi-a zîmbit, un zîmbet trist, și m-a mîngîiat pe creștet – acesta a fost felul ei de a-mi spune că Bubbles era alcoolică și că trebuie să stau departe de asta. 

Ce ciudați sînt adulții, mă gîndeam. Și ce preocupări ciudate au. Îmi plăcea să urmăresc orice formă de exces, mă fascinau oamenii viciați, deși atunci nu știam ce înseamnă viciul, și nici că nu e nimic fascinant acolo, dimpotrivă. Sigur, la Bubbles mă atrăgea și discursul – trecea cu viteza luminii de la Günter Grass la niște pantofi de antilopă gri, pe care și-i cumpărase de la magazinul Victoria, de la un ofițer german care fusese amorezat de ea, și pe care eu îl poreclisem în taină Maximilian Vogel, și îl asociam cu Herr Direktor din La Medeleni, la chestii lipsite de orice importanță, chiar absurde, care trimiteau la un fel de delir al unei fetițe care refuză să fie femeie. 

Bubbles trăia în penumbra apartamentului ei doar din amintiri. Apăreau, înșirate pe un fir subțire al memoriei, tot felul de locuri & amănunte – fostul Hotel Splendid, care fusese bombardat, curtea Școlii Centrale, cățelușa Cocker, Nelly, a prietenei ei din copilăria petrecută între Londra și București, creioane dermatograf ascunse în ciorapi albi de mătase, cutii de pudră Caron și bule, multe bule, în permanență bule. 

Multă vreme nici nu i-am știut numele adevărat – Ilona. Aflasem că fusese căsătorită o singură dată, cu un medic neurolog, un personaj la fel de fascinant, care murise foarte tînăr, într-un accident de schi. Acela a fost și momentul în care a murit Bubbles, odată cu el, îngropată în zăpezile din jurul Brașovului. 

În ciuda derapajelor ei, Bubbles era definiția civilizației – deși orgolioasă, era atentă, prețuia cuvintele, le alegea cu grijă, și detesta răutățile gratuite. Avea grație, era excesiv de politicoasă, își mișca mîinile spectaculos atunci cînd fuma sau cînd ducea paharul la gură și se scălda, la propriu, în Guerlain. De la Bubbles am învățat că există o diferență majoră între a te parfuma în exces și a mirosi vulgar a parfum – ea, care își parfuma inclusiv spatele, deși nu înțelegeam prea bine cum reușește și mi-o imaginam în poziții imposibile în cabina de baie, făcea multe lucruri excesive, dar niciodată stridente. Pentru că era de o inteligență copleșitoare, pentru că era educată și pentru că avea un simț ascuțit al penibilului. 

Îmi mai plăcea să o urmăresc pentru că garderoba ei fabuloasă descria schimbarea anotimpurilor cu o precizie de ceas elvețian – știai că urmează să înflorească magnoliile cînd o vedeai pe Bubbles purtînd rochia bleumarin din mătase, știai că te va inunda parfumul teilor cînd scotea din șifonier una dintre rochiile în aparență nepretențioase din in, știai că va ninge cînd apărea blana de vulpe roșcată. Iată, de la Bubbles am aflat că inul nu se calcă niciodată, pentru că trebuie să arate șifonat, că nu orice șirag de mărgele poate fi considerat o bijuterie, că poți purta dresuri cu sandale, dar nu orice dresuri. Nu vorbea despre modă, vorbea despre stări, avea o dispoziție estetică, nu știu cum altfel să o numesc. 

Într-o duminică, Nanette m-a anunțat că nu vom mai merge la draga de Bubbles, că nu voi mai mînca eternele vișine în ciocolată, că nu voi mai atinge bomboniera din cristal. Nici nu știu ce a ucis-o pe Bubbles – poate că a ucis-o viciul, poate că a ucis-o dragostea ce i-a fost furată prematur, poate că a ales să se omoare lent, conștientă, lucidă. Au înflorit magnoliile pe strada Polonă, dar nu mă pot uita niciodată la curtea în care Bubbles ieșea foarte rar, pentru că nu ieșea aproape niciodată. O singură chestiune mă face să nu îmi aduc aminte de ea cu tristețe – faptul că știu, cu siguranță, că ar fi detestat vremurile de azi. Deși comunismul a redus-o definitiv la tăcere, ecourile contemporane & absența din peisaj a bărbaților care ar fi putut să o danseze ar fi ucis-o mai repede. 

Maurice Munteanu este stilist la revista Elle.