Un pariu pierdut

Mi-am propus să scriu despre lucruri mărunte. Asta pentru că nu mă fascinează nimic din ce e important pentru alţii. Nu-mi plac premiile Nobel, cum nu mi-au plăcut niciodată doborîtorii de recorduri mondiale. Nu mă atrag inventatorii sau investitorii. Nici marii ceasornicari, mereu cu mintea înainte cu cîteva secunde, de parcă n-ar fi destul de evident că timpul nostru rămîne serios în urmă. În fine, am o lehamite considerabilă faţă de scriitorii cu randament la sfîrşit de lună. Nu sînt tipul sportiv. Nu fac sport şi nu-i încurajez nici pe alţii să facă. Ideea de competiţie îmi repugnă. Idolii sportului au fost întotdeauna pentru mine nişte personaje ordinare, umflate de retină din nevoia de a face din frumos un paradox, din aventură o dramă şi din viaţă o epopee. Cînd, de fapt, sportivul e de cele mai multe ori un marginal, un individ fără istorie, fără memorie, cu prieteni artificiali şi cu ticuri înfiorătoare. Un hopa-mitică musculos căruia modernismul i-a subtilizat meseria şi l-a obligat să se prostitueze pe toate arenele comerciale ale planetei. Am asistat însă şi la sporturi cu adevărat dinamice şi provocatoare. De exemplu, ruleta. Vorbesc aici de jucătorii profesionişti, cei care - într-un fel sau altul - s-au născut pentru a miza pe o culoare sau pe un număr. Mi se pare un sport cu ramificaţii cerebrale deosebit de puternice. Un fel de întrecere olimpică, unde a participa e pus între paranteze, iar a învinge e practic imposibil. Ai toate ingredientele pentru a-ţi pierde minţile pe banii tăi, asta în condiţiile în care cei mai mulţi dintre jucători acceptă ideea că viaţa e doar un complement al înfrîngerii. E un joc în care te pui permanent în dilemă: dacă mai exişti şi cît. Eşti faţă în faţă cu propriul eu, cu inspiraţia şi cu slăbiciunea ta. Cînd bila se învîrte, îţi vezi viaţa defilînd. Senzaţia e similară, în unele momente, cu aceea a prăbuşirii unui avion, pretind cei care le-au trăit direct pe amîndouă. Cîţi oameni oare nu şi-au făcut şi şi-au refăcut testamentul, mizînd adesea împotriva impulsurilor personale, pe numere îndepărtate şi stranii, ca o revanşă contra absurdului şi a pietrificării timpului? Ruleta e un stil de viaţă preocupant. N-ai timp să temporizezi. Joci permanent în deplasare şi mereu contra sistemului. Nu există manual de folosinţă, cu reguli clare şi obligatorii, dar poţi fi furat de arbitri. Tocmai ideea de a şti că într-o zi vei pierde totul te mobilizează. Am văzut oameni care nu trăiau decît pentru a-şi juca agoniseala vieţii la ruletă, chemaţi de o stare de panică desăvîrşită. Toată evoluţia lor de peste zi era marcată de întîlnirea decisivă de la cazino, odată cu lăsarea întunericului. De cînd se trezeau şi se spălau pe dinţi, începeau să facă socoteli, să-şi imagineze combinaţii de cifre. Am văzut indivizi care, atît de maniaci fiind (sau poate din superstiţie) gîndeau în litere, în fragmente de cuvinte, pentru ca apoi să transforme codificat în cifre şi numere. Se pare că teama de a nu le fi interceptată varianta cîştigătoare le deturna percepţia asupra lucrurilor. Ajungeau la un moment dat să se ascundă de ei înşişi. Învinşii sînt interesanţi la jocul de ruletă. Niciodată cîştigătorii, efemeri sau ocazionali, care vin şi mizează sume mici, cu aceeaşi figură cu care ar depune bani la o bancă. E un joc al minţii, ruleta, dar al minţii care se perimează, se autodistruge, se atrofiază. E o boală autorizată. Aclamată. Brevetată chiar. Poţi fi un bolnav celebru, cu conturi grase, cunoscut şi răsfăţat peste tot în marile cercuri de perdanţi cu atitudine. Pierzi enorm, eşti cineva! În cazul în care ai cîştiga enorm, ai fi un nimeni. Un bogat un pic mai bogat, de care nu s-ar mai interesa istoria, poate doar femeile şi fiscul. Cursele de cîini. Un sport care îmbină machiavelismul şi calculele liliputane. Aici e ca la bucătărie. N-ai piper, pui boia, respectiv n-ai găsit ogari, pui basseţi. Sau chiar vulpi. E o alergătură în fond, nu un spectacol. Asta mi se pare interesant. Sînt rare în ziua de astăzi disciplinele unde poţi cu uşurinţă evita ideea împovărătoare de spectacol, de glorios, de performanţă cu orice preţ şi cu orice mijloace. Peste tot dai numai de superlative. La cîinii ăştia rebegiţi, în pierdere constantă de salivă, doar englezii se benoclează ca la urs. Doar ei văd rostul unor după-amieze, cu ochii pironiţi într-un ţarc, hingherind la o ceşcuţă de ceai nişte bilete de tombolă de cîţiva penny. Goana asta cîinească după iepurele ăla mecanic îi face pe unii să explice de ce n-o să avem niciodată mai mult decît merităm. Sîntem dezagreabil de toleranţi cu noi înşine.