Un moment și nimic mai mult din destinul revistei

Publicat în Dilema Veche nr. 844 din 11 - 17 iunie 2020
Un moment și nimic mai mult din destinul revistei jpeg

Nu doar o carte, ci și o revistă are destinul ei. Un destin care poate fi acaparator, care confiscă destinul celor ce se întîmplă, la un moment dat, să fie responsabili pentru ea.

Povestea e așa. La jumătatea lui martie, cînd s-a decretat „starea de urgență” și a început Marea Ședere Acasă, mi-am făcut un plan. Mi-am dat repede seama că e improbabil să ai stare de urgență doar pentru 30 de zile, așa că mi-am făcut planul pentru două luni. Mi-am propus să recitesc acele mari cărți cu care te întîlnești pe la 17 ani și la care nu mai ai timp să revii, oricît de mult ți-ai dori. Război și pace, Frații Karamazov, Iliada & Odiseea & Eneida – ăsta era planul meu de lectură. Plus filme. Îmi propusesem, de asemenea, să merg „online” prin muzeele pe care le ador și în care nu am mai ajuns de mult timp: Prado, Art Institute, Kunsthistorisches, Alte Pinakothek. Mă gîndeam, de asemenea, că voi asculta muzică și voi contempla natura umană pusă pe acest banc de încercare al pandemiei în vreme de Facebook. Dar, vorba poetului, n-a fost, n-a fost așa. Ceea ce trebuia să fie o claustrare intens culturală și religioasă (Paștele, cu zilele de dinainte și de după, a fost inclus cu totul în timpul stării de urgență) a devenit o bătălie epuizantă nervos, cu interminabile calcule contabile, cu mii de ore de convorbiri telefonice cu sute de oameni, cu mesaje pe WhatsApp de dimineața pînă seara – un coșmar!

Destinul deja trăit de revista Dilema veche (la început Dilema) este suficient pentru o amplă monografie în care s-ar poate vedea traseul întregii vieți culturale și social-politice românești, din 1993 încoace. Știu că nu prea mai există specia autorilor de monografii în peisajul (nu prea vast, de altfel) al literelor noastre. Nici interes prea mare pentru cercetări monografice nu prea mai există. În termenii de referință ai Dilemei, oameni precum Zigu Ornea nu prea mai sînt posibili azi. Totuși, poate că, într-un viitor, viața Dilemei vechi/Dilemei în cultura de după 1990 va fi studiată cum merită. Palidă speranță, știu, dar totuși, o speranță. Cel ce-o va face și cei ce vor citi un asemenea studiu vor avea neîndoielnic bucuria descoperirilor revelatoare. Prin urmare, scriu aceste rînduri (și) ca o mărturie a modului în care revista a trecut prin cele două luni de stare de urgență, gîndindu-mă că vor folosi cuiva, cîndva. Pînă atunci, însă, rîndurile mele vor da cititorului nostru de astăzi o idee mai clară despre ce înseamnă lupta pentru supraviețuire a celei mai prestigioase reviste culturale de azi.

De mai mulți ani, menținerea echilibrului financiar al Dilemei vechi este o operațiune fină ca mersul pe sîrmă cu stres maxim la fiecare pas, adică în fiecare săptămînă. De ce am ajuns aici, e o altă poveste. Nu intru în ea acum. Fapt este că, în termenii pandemiei, existau comorbidități anterioare cînd a venit, peste noi, COVID-19.

Riscîndu-și viața la fiecare pas, fără o clipă de siguranță pe un termen, să zicem, mediu, Dilema veche a intrat, ca toată lumea, brusc, în vremea marii carantine, în societatea condusă cu ordonanțe militare. Deodată, rețelele de distribuție, care oricum se stingeau încet-încet, s-au închis și oamenii nu au mai avut voie să iasă din case. Ediția tipărită a revistei s-a oprit. Traficul online a crescut, dar monetizarea lui a scăzut, căci a dispărut publicitatea, iar clienții proiectelor speciale s-au retras, firesc. Membrii redacției s-au izolat. Pe rețele a început jubilația tristă a „telemuncii”. Nu pot să uit recenții care erau extrem de bucuroși că vor lucra de acasă, din izolare, părîndu-li-se că trăiesc o nouă cucerire a progresului. Din cîte mi-am dat seama, nimeni din redacția noastră nu s-a lăsat prins în noul activism #stămacasă, o formă isterică de manifestare a infantilismului celor mai recenți. Cu discernămîntul întreg, dilematicii păreau că se pregătesc pentru vremuri grele.

Consecințele căderii pieței au fost imediate. La Dilema veche, toate contractele de drepturi de autor au fost oprite și aproape toți cei angajați au plecat în șomaj tehnic. Am continuat să facem revista online, cu grijă să nu încălcăm regulile (cei aflați în șomaj tehnic neavînd voie să lucreze). Pe la jumătatea perioadei „de urgență”, se fac primele estimări ale noii normalități și se desenează proiecții despre cum își va reveni piața. Cum nimeni nu știe nimic sigur, aceste estimări sînt, de fapt, cele mai rele scenarii. Ca să mai reziste în noua normalitate astfel anticipată, Dilema veche trebuie să taie încă mai multe costuri. Mi-am amintit acea poezie a lui Nichita Stănescu despre soldatul care mărșăluia și se tocea. La început pînă la genunchi, apoi pînă la coaste, apoi pînă la sprîncene...

În orice caz, cu noul buget de cheltuieli care a rezultat din estimările noii normalități, revista nu se putea realiza. Am întors, agonic, acel buget pe toate fețele cîteva zile și cîteva nopți. Pur și simplu, nu se mai putea. Revista nu putea reveni păstrînd standardul ei de calitate. Atunci, practic, s-a decis închiderea revistei Dilema veche. E drept, nimeni nu a îndrăznit să rostească vorbele, dar toată lumea părea să accepte realitatea.

A urmat publicarea textului „O dilemă mai puțin în presa noastră”, în care fondatorul revistei, dl Andrei Pleșu, a vorbit despre pericolul dispariției Dilemei vechi. Reacțiile au fost multe, emoționante și dătătoare de speranțe. Cam toate cereau heirupuri de genul chetelor (în fine, acum nu-i mai zice chetă, îi zice crowdfunding). A ține, însă, o revistă e mai mult decît un heirup. Am văzut cîteva reviste care au ajuns să apară cu cîte un heirup la fiecare număr și au pierit repede. Dilema veche avea nevoie urgent de o soluție stabilă, în condițiile în care, în afară de vorbe de încurajare, proprietarii nu păreau interesați să facă vreun efort de susținere a trecerii noastre prin vremuri grele. Recunosc acum că textul dlui Pleșu a fost ultima noastră speranță – dacă nici asta nu producea vreo consecință, atunci chiar totul era pierdut. Valul de simpatie al cititorilor a fost, cum spuneam, copleșitor. În lumea culturală, iarăși, mulți prieteni ai revistei s-au arătat îngrijorați și gata să ne ajute cumva la necaz. Nu ne-a durut bucuria abia disimulată a celor care ne detestă. Ne-a surprins, însă, solidaritatea unora dintre cei mai înverșunați inamici ai noștri. Dar dincolo de aceste reacții, așteptam ceva, ne rugam aproape pentru ceva anume.

Cam în aceeași perioadă, Guvernul a decis să dea o mînă de ajutor presei cumpărînd publicitate în toată presa românească de zece milioane de euro pe lună, vreme de patru luni. Banii sînt atribuiți televiziunilor, posturilor de radio, site-urilor, publicațiilor de tot felul pe criteriul pur comercial, specific cumpărării de publicitate. Evident, cea mai mare parte a banilor merg la televiziuni. Din această sumă, o mică parte ajunge și la Dilema veche, care și-a vîndut astfel cele mai bune poziții de publicitate de pe site și din print pentru mesaje guvernamentale. Ei bine, această sumă, adăugată bugetului imposibil anticipat de management, a dus viitorul nostru în zona plauzibilului. Astfel, revista a putut reapărea, dar cu sacrificii mari: contracte de colaborare suspendate, salarii amputate, număr de pagini redus. Conștienți că nu va mai putea fi ca înainte (nu că înainte era neapărat bine!), am decis să apărem chiar și așa.

Dar discuțiile despre buget și despre viața revistei nu au fost singurul rollercoaster epuizant. În același timp, fără să pot întîlni pe nimeni, doar prin telefon, a trebuit să explic redacției și colaboratorilor prin ce trecem și care e noul aranjament. Ei înșiși stăteau în casă, îngrijorați de viitor. Fiecare își făcea gînduri care, așa cum se întîmplă în asemenea situații, nu au nici o legătură cu realitatea, gînduri din acelea de claustrare, care rod în interior cum roade viermele fructul. Am comunicat cît de organizat și de clar am putut, convins că doar claritatea și luciditatea pot face bine. Cei mai mulți au înțeles prin ce trecem și au putut să-și gestioneze emoțiile negative. Dar, una peste alta, punînd acum pe hîrtie întreaga poveste și văzînd ce continuăm să dăm de citit publicului nostru, spun că revista a ieșit din aceste vremuri, pe care vreau să le uit, demnă și coerentă, fără să exhibe suferința ei. În fond, lumii întregi i-a fost și îi este greu, iar Dilema veche este pe de-a-ntregul a acestei lumi.

Aproape toată echipa și aproape toți colaboratorii au rămas să treacă alături de revistă deșertul acesta, înțelegînd că e un moment în care, vorba tocită a cuiva, e mai important ce pot face ei pentru Dilema veche decît ce le poate returna, în orice sens, Dilema veche. Îi asigur că Dilema veche nu va rămîne datoare, căci acesta este doar un episod din lunga viață a revistei noastre. Tuturor, le mulțumesc mult. Iar dumneavoastră, celor care ne cumpărați și ne citiți, recunoștință. Dacă nu ne-ați citi, nu am mai fi.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Mărturiile şoferiţei care a omorât patru muncitori la Iaşi. Femeia spune că n-a fost acolo, ci se uita la desene animate
O echipă a firmei Citadin din subordinea Primăriei Iaşi se afla la o lucrare, într-o noapte de iunie, când a fost spulberată de maşina condusă de o femeie în stare de ebrietate. Patru oameni au murit, iar patru au fost răniţi.
image
Paguba unor români care şi-au rezervat vacanţe în Grecia. „O voce răstită a spus că doar turiştii din România fac asta”
Mai mulţi români care voiau să-şi rezerve vacanţa în Grecia au fost victimele unor escroci. Acum, turiştii au pierdut sute şi chiar mii de euro pe care e posibil să nu-i mai recupereze.
image
Dispută într-o grădiniţă făcută cu banii statului ungar: „Pot veni şi copii români, dar educaţia va fi în maghiară”
Biserica Reformată a construit în Huedin (judeţul Cluj) o grădiniţă cu predare în limba maghiară. Un reprezentant al bisericii a precizat că grădiniţa a fost construită cu sprijin din partea  statului ungar, dar că va primi şi copii români.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.