Un mediu de afaceri neprietenos

Dezbaterea noastră porneşte de la un chestionar pe care Fundaţia "Concept" l-a adresat unui număr de 86 de companii, dintre care numai 15 au răspuns, astfel încît nu avem un studiu sociologic, ci mai degrabă o analiză a acestor răspunsuri. Am să prezint, pe scurt, care este pulsul mediului de afaceri de la noi în chestiunea responsabilităţii sociale. Timpurile noi în care trăim - timpurile acelea din filmul în care Charlie Chaplin nu mai reuşea să asambleze piesele pe banda de montaj - au debutat printr-o succesiune de rupturi. Noi sîntem în continuare consecinţele acestor rupturi. Modernitatea a luat ca model politic revoluţiile şi nu mai scăpăm din resorturile lor; şi-a luat ca model teologic secularizarea şi trăim cu toţii - fie că sîntem religioşi, fie că nu - consecinţele acestui fapt; în fine, există şi un model sociologico-artistic al modernităţii, care constă în diabolizarea burghezului. Am evocat aceste trei rupturi pentru a plasa dezbaterea noastră în această lungă tradiţie europeană a diabolizării burghezului, care are drept premisă - sau drept consecinţă, nu-mi dau bine seama - desconsiderarea unei discipline filozofice foarte interesante care este economia. Ţin minte că în urma revoltei studenţeşti care a avut loc în Franţa în martie 2006, pentru că Guvernul condus de Dominique de Villepin lansase proiectul unei legi foarte impopulare, un profesor de la Oxford comenta la BBC că acesta este un exemplu de incultură economică endemică, tipică universităţilor franceze. Economia, după ce a fost decăzută din rangul ei de artă liberală, a fost lăsată pe mîna specialiştilor, iar noi funcţionăm într-un soi de incultură economică axată pe diabolizarea burghezului, a omului de afaceri, a mediului care produce, în fond, prosperitatea şi stabilitatea societăţii în care trăim. Una dintre dilemele de la care putem porni este: "responsabilitate socială şi răspundere legală", pentru a identifica în primul rînd ce aşteaptă societatea de la mediul de afaceri. Societatea aşteaptă ca actorul economic să-şi plătească impozitele, să acţioneze non-distructiv asupra mediului, asupra ţesutului social şi asupra relaţiilor comunitare şi să producă bogăţie, permiţînd astfel şi altora să trăiască de pe urma acestui proces. Toate acestea ţin de firescul prezenţei sociale a actorului economic: dacă i se cere mai puţin înseamnă a tolera ilegalitatea; dacă i se cere mai mult înseamnă a pretinde un privilegiu. Răspunderea legală este ceva care stă sau cade împreună cu statul de drept. Dar societatea aşteaptă de la corporaţii şi de la antreprenori ceva mai mult: responsabilitate socială. Această cerinţă a apărut în momentul cînd, în anii ’80, guvernele ţărilor democratice au început să colaboreze sau să aibă un dialog mai intens cu forurile de organizare ale societăţii civile. Pasul următor a fost că actorii economici înşişi au acceptat să aibă un dialog cu aceste forme organizate ale societăţii. Cînd o afacere devine foarte prosperă şi atinge cifre care depăşesc bugetul unei ţări mici sau medii, cînd depăşeşte graniţele unei singure ţări, nu mai e vorba doar de un actor economic, ci şi de un potenţial actor politic. Acţiunea multinaţionalelor devine astfel o afacere a întregii lumi, ceea ce a născut dezbaterea despre responsabilitatea socială. Nimeni nu mai pune astăzi în discuţie responsabilitatea socială - toată lumea este de acord că ea trebuie asumată de către actorii economici. Problema este dacă responsabilitatea socială trebuie reglementată juridic sau trebuie lăsată la latitudinea membrilor mediului de afaceri. În funcţie de orientarea etică sau filozofică a celor ce discută această temă, există două opţiuni: fie adoptarea unei legislaţii internaţionale - care să includă, desigur, şi elemente ale legislaţiilor naţionale; fie lăsarea acestor lucruri la liberul arbitru al fiecărei companii sau al fiecărui antreprenor. Argumentele celor care susţin, în dezbaterea internaţională, că responsabilitatea socială trebuie reglementată sînt, pe scurt, următoarele: drepturile omului şi mediul înconjurător trebuie apărate prin lege, ele nu pot fi lăsate la liberul arbitru al companiilor; activitatea multinaţionalelor trebuie să se supună unei legislaţii internaţionale, întrucît reglementările naţionale nu sînt suficiente; afacerile trebuie să-şi definească exact cîmpul de bătaie; riscul de a fi date în judecată va obliga companiile să respecte legea; multinaţionalele au puteri mult prea mari, care trebuie limitate. La noi, percepţia asupra responsabilităţii sociale - aşa cum rezultă din răspunsurile la chestionar primite de la 15 companii din cele 86 chestionate - este întrucîtva diferită şi am să comentez pe scurt cîteva. Problema cea mai importantă este corupţia. O alta este funcţionarea defectuoasă a administraţiei centrale şi locale, accentul căzînd pe incapacitatea legislaţiei de a funcţiona de la sine; altfel spus, legislaţia, chiar cînd este remarcabilă pe hîrtie, depinde de cel care este chemat să o aplice sau să observe buna ei funcţionare. În plus, nu există un concept unitar al legislaţiei. Atunci cînd vrei să-ţi croieşti un drum, eşti ca în junglă, înarmat cu o machetă cam ciuntită, iar piedicile vin din toate direcţiile pentru că în junglă copacii nu cresc ordonat, ca într-o grădină franţuzească: aşa e şi legislaţia noastră. Legile depind de capacitatea ori de bunăvoinţa celor chemaţi să le aplice. Ceea ce creează următoarea atitudine: eşti dispus să încalci legea, numai să fii lăsat în pace. Există o carte a lui Fernando de Soto care îşi pune întrebarea de ce capitalismul funcţionează în ţările occidentale, dar nu funcţionează în alte ţări. Răspunsul autorului este net: pentru că statutul juridic al proprietăţii este întotdeauna clar în ţările occidentale şi întotdeauna neclar în ţările unde nu funcţionează capitalismul şi pentru că, dacă vrei să deschizi o afacere în ţările occidentale, ai nevoie de n zile, iar în alte ţări ai nevoie de n + m, unde m poate fi de ordinul anilor. În România, mediul de afaceri nu este prietenos. Faţă de ţările occidentale, unde mediul este prietenos, iar legislaţia îi încurajează pe cei care vor să-şi asume responsabilitatea socială, la noi sînt două impedimente majore în calea celor care vor să se implice social: dificultatea de a-ţi asuma simpla răspundere legală (din cauza hăţişului legislativ) şi piedicile care apar atunci cînd vrei să faci ceva anume şi te trezeşti că instanţa administrativă îţi creează atîtea probleme, încît tragi concluzia că e mai bine să nu faci nimic. (cuvînt introductiv la Forumul Volvo-Dilema veche, 12 iulie 2006)