„Un loc rămas în epoca sovietică“ – interviu cu fotograful Roland Verant
Roland Verant este un tînăr agent de asigurări austriac în vîrstă de 35 de ani care a făcut o pasiune pentru Cernobîl, unde călătoreşte în mod regulat. A creat contul de Facebook Zoning in – Chernobyl up close and personal, unde postează fotografii însoţite de informaţii mai mult sau mai puţin ştiute despre Zonă.
De unde fascinaţia pentru Zonă?
De cînd mă ştiu am fost fascinat de explorarea urbană, de zonele decadente, de orice are legătură cu morbidul. Am crescut într-o regiune din nordul Italiei care are cel mai ridicat număr de castele şi fortăreţe pe cap de locuitor. Cele mai multe se află, fireşte, în diferite grade de degradare. Poate de aici şi fascinaţia, de mic, pentru tot felul de ruine.
Aveam 5 ani cînd a avut loc accidentul de la Cernobîl. Cîţiva ani mai tîrziu am urmărit la TV reportajele despre revoluţiile din fostul bloc comunist, căderea Zidului Berlinului etc. Nu-mi dădeam seama de însemnătatea acelor evenimente istorice, dar realizam că e ceva important şi bun. Cînd am crescut am devenit interesat de această parte a Europei de dincolo de Cortina de Fier, despre care învăţasem la şcoală, şi aşa am dat peste accidentul de la Cernobîl. Mi s-a părut că întîlneam o fantomă din copilărie, un eveniment important despre care lumea din jurul meu nu ştia prea multe. Ştiam că acest eveniment schimbase cumva Istoria, dar nu înţelegeam prea bine cum. Am devenit curios şi, imediat ce am aflat despre existenţa oraşului Pripiat, am ştiut că acolo voi afla răspunsurile căutate. Nu-mi doream să vizitez nici un alt loc de pe planetă mai mult decît Pripiat-ul, un loc rămas în epoca sovietică, cu o istorie unică. Trebuia să merg acolo.
Cînd aţi fost acolo prima dată?
În 2010. Nu eram prea ocupat la serviciu şi deja citisem foarte mult pe Internet. La un moment dat am dat peste blog-ul Elenei Filatova, o motociclistă ucraineană care pretindea că făcuse multe drumuri în zona de excludere. Pînă la urmă s-a dovedit că minţea, dar scria foarte bine şi oricum aşa am aflat că zona putea fi, totuşi, vizitată.
Ce-au zis familia, prietenii, cînd au aflat ce intenţionaţi să faceţi?
La început, toţi prietenii mei mi-au spus că sînt nebun, că e periculos, că de ce naiba aş vrea să fac aşa ceva… Iniţial şi mie îmi era teamă, căci nu ştiam prea multe despre radiaţii, eram îngrijorat de posibile efecte negative asupra sănătăţii. Primele mele două călătorii le‑am făcut printr-una din multele agenţii care organizează astfel de tururi, dar între timp mi-am făcut prieteni ucraineni acolo, care se ocupă profesional de astfel de tururi.
De ce v-aţi întors?
Prima călătorie a durat doar două zile şi nu am apucat să văd suficient. Între timp am început să citesc tot mai mult despre acel loc şi, cu cît citeşti mai mult, cu atît mai mult realizezi ce ai putea vedea. Aşa că a devenit o călătorie pe care acum o fac în mod regulat. În loc să‑mi cheltuiesc banii vizitînd alte locuri, eu merg doar la Cernobîl.
Cît staţi acolo de obicei, unde dormiţi, unde mîncaţi?
De obicei stau cîte o săptămînă. Uneori chiar mai mult, depinde de împrejurări. Există un hotel în Cernobîl inclus în preţul călătoriei. Poţi mînca la cantina hotelului, iar mîncarea nu este chiar atît de rea.
Ce anume vă interesează cel mai mult: clădirile, oamenii, animalele?
Mi-ar plăcea să văd animalele, dar astfel de călătorii sînt scumpe şi nu-mi permit să stau de veghe zile în şir pentru a întîlni şi observa animalele. I-am vizitat pe cîţiva dintre cei care s-au întors să trăiască în satele de unde fuseseră evacuaţi după accident, dar chiar dacă ghidul te duce la cei mai prietenoşi dintre ei, recunosc că această experienţă nu-mi place prea mult. E vorba de oameni care au suferit mult şi care au pierdut multe în viaţa lor, nu mă simt confortabil să mă duc să-i văd ca pe nişte animale de la Zoo. Şi, cu siguranţă, nici ei nu-şi doresc ca cineva să-şi vîre nasul în treburile lor.
Pe contul de Facebook oferiţi multă informaţie despre acele locuri, împreună cu foarte multe fotografii. Este acest cont un hobby?
Da, e doar un hobby, ceva ce a crescut în pasiune cu timpul. Motivaţia mea este aceea de a oferi informaţie de la faţa locului celor interesaţi. Sînt mulţi care fac fotografii în Zonă, dar cei mai mulţi vînează doar cadre spectaculoase. Şi de vreme ce găsesc acel loc foarte interesant, m-am gîndit că poate ar merita ca, pe lîngă fotografii, să ofer şi nişte informaţii mai de profunzime.
Care este cel mai emoţionant moment trăit în Zonă?
Ultima zi din călătoria făcută în martie anul trecut a fost foarte emoţionantă. Am vorbit mult cu localnicii (ghidul nostru făcea pe interpretul) şi am aflat multe despre necazurile lor în Zonă. Ucraina se afla deja de mai bine de un an în criză şi un pompier ne-a spus că Guvernul îi tăiase salariul la jumătate. Aşa că avea grijă de familia lui cu trei copii dintr-un salariu de doar 80 de euro. Am fumat o ţigară împreună şi la plecare mi-a cerut ultimele ţigări din pachet. Imaginează-ţi un bărbat în toată firea, un pompier voinic şi mîndru de ceea ce face, cerînd cîteva ţigări din motive pentru care nu are nici o vină. Noi am fost destul de norocoşi să ne naştem în Vest, unde salariile sînt bune, iar pacea de-a gata…
În acea după-amiază am vizitat o localnică în vîrstă care trecuse în viaţa ei prin situaţii groaznice, dar care era foarte caldă, prietenoasă şi cu un simţ al umorului foarte subtil. Ne vorbea cu entuziasm, ne-a pregătit un prînz senzaţional, a făcut totul pentru ca noi să ne simţim cît mai bine. Peste două zile mă aflam deja la biroul meu, unde o colegă îmi spunea ce viaţă nasoală are de cînd blugii ei de 150 de euro n-o mai încap. Genul acesta de experienţe pun în perspectivă toate prostiile de care noi, occidentalii, am ajuns să ne plîngem.
Cum vedeţi viitorul Zonei?
Nu va mai fi pentru multă vreme la fel. Estimez că în zece ani nu va mai rămîne nimic în Pripiat. Cele mai multe sate nu mai există de pe acum. Iar cînd nu vor mai veni bani din turism, probabil că autorităţile vor deschide zona de 30 km pentru alte foloase. Nu pentru a fi locuită, ar fi prea devreme, dar probabil pentru lucrări industriale.
a consemnat Marius CHIVU
Foto: Roland Verant
