Un fragment dintr-un manual al viitorului

Zilele de 16-21 decembrie 1989 mă găseau într-un apartament de bloc dintr-un oraş de provincie care, ca multe orăşele din România epocii Ceauşescu, se confrunta, în perioada iernii, cu lipsa căldurii şi întreruperea curentului electric. În 1989, aveam 13 ani şi, copil fiind, nici prin gînd nu-mi trecea că evenimentele din decembrie al acelui an îmi vor marca în vreun fel viitoarea profesie. Acum, în 2010, îmi pot imagina că particip la editarea unui manual de istorie a României din 2061, prin realizarea unui capitol rezervat anilor ’90, deoarece consider că, odată cu trecerea timpului, patimile de tot felul dispar şi că se poate scrie relaxat, detaşat şi obiectiv, despre acea perioadă.

Politica anilor ’90 

Sfîrşitul anului 1989 a oferit României şansa revenirii la valorile democratice dinainte de ocupaţia sovietică din 1944. Tradiţiile sărace în experienţe democratice au făcut ca România să nu aibă energia necesară pentru a depăşi, într-o perioadă scurtă de timp, decalajele care o despărţeau de alte state foste comuniste din Europa Centrală şi Răsăriteană (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia). În anii ’90, România a pendulat între începuturile unei timide democraţii şi prăbuşirea sa în haos. Societatea românească a trecut prin diverse stări: de la entuziasmul provocat de sfîrşitul regimului dictatorial comunist, la teama produsă de incertitudinile viitorului, de la deschidere faţă de independenţa presei scrise, a televiziunii, a libertăţii cuvîntului, la rezistenţă faţă de orice reformă economică. 

Implicarea în jocul politic al unui număr mare de partide (dintre care amintim pe cele mai importante: Frontul Salvării Naţionale-Frontul Democrat al Salvării Naţionale-Partidul Democraţiei Sociale din România, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat Român, Partidul Unităţii Naţionale Române, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România), adoptarea, în 1991, a unei noi Constituţii prin care erau recunoscute, pentru prima dată după 45 de ani, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, separarea puterilor în stat, organizarea de alegeri libere ofereau imaginea unei societăţi democratice care, cu paşi mărunţi, începea să se aşeze. În realitate însă, lucrurile nu au fost atît de simple. Scena politică  a acelor ani a fost frămîntată de aprige dispute între partidele politice. De o parte a baricadei confruntării politice s-au găsit liderii partidului aflat la guvernare, majoritatea dintre ei fiind foşti membri marcanţi ai Partidului Comunist, iar de cealaltă parte s-au aflat fruntaşii vechilor partide istorice renăscute după 1989. O lungă perioadă de timp, viaţa politică a fost dominată de ambiguitate, neîncredere, lipsă de comunicare, violenţă şi frică. Faptul că o mare parte dintre membrii partidului care s-a aflat la guvernare, aproape pe toată perioada anilor ’90, au făcut parte din diverse structuri ale puterii, şi pe vremea comunismului, a constituit pentru ei un atu politic important în faţa adversarilor din opoziţie. Deţinînd pîrghiile conducerii politice şi ştiind cum să le manevreze în interesul lor, foarte adesea liderii FSN se arătau temători de imaginare lovituri de stat şi subversiune, suspicioşi la fiecare demonstraţie anticomunistă sau antiguvernamentală. În lungile perioade cînd s-au găsit la putere, au întreţinut în rîndul populaţiei o stare de teamă şi de revoltă faţă de tot ceea ce simboliza democraţia occidentală. Absenţa unei culturi a dialogului, a comunicării, imaturitatea opoziţiei, dar mai ales lipsa pîrghiilor necesare pentru ca aceasta să ajungă la vîrf au făcut ca fruntaşii partidelor istorice să fie neputincioşi în faţa manevrelor politice ale liderilor FSN. Să nu uităm că o mare parte dintre conducătorii opoziţiei, ca Ion Diaconescu sau Corneliu Coposu, şi-au petrecut o mare parte a vieţii în  închisorile comuniste, iar alţii, precum Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu, reveneau în ţară după o perioadă lungă de exil.  

Manipularea şi diversiunea au fost instrumentele principale pe care puterea le-a utilizat pentru a se menţine la guvernare, din 1990 pînă în 1996, cînd coaliţia electorală a opoziţiei, purtînd denumirea de Convenţia Democrată Română, a preluat conducerea politică. În timp, regulile democraţiei politice au fost învăţate atît de cei de la putere cît şi de opoziţia abia renăscută. Cei veniţi la guvernare după 1989 şi care în mare parte erau foşti membri ai vechii nomenclaturi (ca: Ion Iliescu, Dan Marţian, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu) au înţeles că scrutinele electorale au fost inventate pentru ca unii să piardă, iar alţii să cîştige, şi astfel nimeni să nu poată sta la conducere pe viaţă. Cei din opoziţie au învăţat că, pentru a cîştiga competiţia politică, nu este de ajuns să acuzi adversarul de ceea ce a făcut în trecut şi, de asemenea, nu este de ajuns să obţii aderenţa elitelor, ci în primul rînd trebuie să ştii să te faci ascultat şi înţeles de către mase. Atît puterea cît şi opoziţia au înţeles că nu e nevoie să se placă, pentru a dialoga şi pentru a colabora la conducerea ţării. 

Primii paşi în democraţie 

Zece ani, societatea românească s-a zbătut prin hăţişurile democraţiei, învăţînd treptat să funcţioneze în normalitate. Dacă pînă la căderea comunismului în decembrie 1989, atît muncitorii cît şi intelectualii aveau un duşman comun, şi anume regimul ceauşist, în anii ’90 cele două categorii sociale se aflau în tabere diferite. Intelectualii erau deschişi reformelor democratice, politice, economice şi sociale, în timp ce muncitorii manifestau rezistenţă faţă de orice schimbare care le-ar fi putut afecta în vreun fel stabilitatea materială.  

Liderii politici ai FSN-ului, care în mare parte erau nostalgici ai vechiului regim comunist, s-au folosit de opoziţia manifestată de categoriile medii ale populaţiei faţă de reformele radicale, pentru a amîna cît mai mult aplicarea lor şi astfel să-şi asigure menţinerea puterii. Astfel ar putea fi explicate manifestaţia muncitorească organizată în Bucureşti pe 29 ianuarie 1990, descinderile minerilor în Capitală pe 19 februarie 1990, evenimentele din 14-15 iunie 1990, 25-26 septembrie 1991. Societatea civilă românească abia s-a născut în anii ’90. Ea nu avea o tradiţie, ca în Polonia sau Cehoslovacia, şi nu avusese timp pentru a dialoga şi a ajunge la o înţelegere care să permită încheierea unei alianţe cu muncitorii, aşa cum s-a întîmplat în alte ţări foste comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est. Grupul pentru Dialog Social, Grupul Independent pentru Democraţie, Asociaţia Timişoara, Asociaţia „21 decembrie“, Liga Studenţilor, Academia Civică, Asociaţia „Pro Democraţia“ sînt cele mai importante organizaţii civile apărute în acei ani. „Proclamaţia de la Timişoara“ din martie 1990, „fenomenul Piaţa Universităţii“ din aprilie-iunie 1990 li se datorează întru totul acestor asociaţii civice. Fără ele, aceste manifestări de civism nu s-ar fi produs. Mişcarea civilă din România nu a reuşit, într-un timp scurt, să se impună în faţa puterii politice şi mai ales nu a reuşit să se facă înţeleasă de marea masă a populaţiei, pentru a obţine susţinerea acesteia. 

Societatea românească în anii ’90, asemenea unui copil, am putea spune că „a învăţat să meargă“ prin democraţie. Politicienii, asociaţiile civile, categoriile largi ale populaţiei au învăţat să convieţuiască. Au învăţat să se accepte, să nu considere adversarul politic sau de opinie „un duşman de clasă“ care trebuie lichidat, să dialogheze, să colaboreze şi, ceea ce era mai important, să înţeleagă că unii fără alţii, într-o societate democratică, nu pot exista. Pe scurt, anii ’90 au însemnat reîntoarcerea României către democraţia pierdută cu 45 de ani în urmă. 

Cristina Roman este istoric, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.