Un bărbat lipsit de onoarea ce i se cuvine este un bărbat mort...
„Nu oricine ar înţelege asta, însă onoarea era singurul lucru pe care unii bărbaţi îl aveau pe lume (…). Un bărbat lipsit de onoarea ce i se cuvenea era un bărbat mort (…). Nimeni nu te băga în seamă cînd vorbeai; cuvîntul tău nu avea mai multă valoare decît o balegă uscată“. (Elif Shafaq, Onoare, Polirom, 2013, p. 177)
Dinspre lumea islamică răzbat pînă la noi veşti despre cumplitele crime de onoare care însîngerează ecranele televizoarelor şi care accentuează sentimentul de respingere faţă de o societate pe care o catalogăm fără să stăm prea mult pe gînduri drept barbară. Din paginile de literatură ale acestui spaţiu, pe care le citim cu aviditate şi curiozitate atunci cînd ajung la noi, răsar personaje sfîşiate de lupta între sharaf şi hubb, între onoare şi iubire. Şi ca să facem lumină de la început, deşi onoarea este un principiu general care guvernează relaţiile interumane în societatea arabo-islamică, aceasta sau, mai bine spus, lipsa sau nesocotirea acesteia se repercutează direct asupra femeii. Căci femeia este responsabilă cu onoarea, cu păstrarea acesteia şi cu transmiterea ei mai departe către fiicele familiei. Căderea în dezonoare nu i se poate în-tîmpla decît unei femei, iar odată cu ea va fi dezonorat şi aruncat în afara societăţii întreg neamul din care provine. (Este, probabil, pentru mulţi dintre noi, momentul cînd memoria le scoate la suprafaţă pe eroinele din literatura română cultă şi populară cu destine similare…) Dar onoarea trebuie spălată! Este o datorie, la fel ca cinstirea morţilor sau rugăciunea. Nu i te poţi sustrage decît cu riscuri sociale pe care nici un individ nu şi le asumă în lumea arabo-islamică: Iskander, fiul lui Pembe din romanul Onoare al scriitoarei Elif Shafaq, decide fără ezitare să-şi omoare mama pentru că se vedea pe ascuns cu un bărbat de care se îndrăgostise. În plină stradă, într un oraş britanic. Căci prea puţin contează unde se află familia musulmană, cîtă vreme tradiţia şi presiunea comunităţii continuă să-şi exercite forţa strivitoare.
Conceptul de sharaf (onoare, cinste) este legat indisolubil de altele două care dau liniile generale de comportament virtuos în societatea arabo-islamică: haram şi halal (interzis şi permis). Poate că este potrivit de amintit aici că haram, cu varianta turcă harem care a intrat şi în limba română, înseamnă în arabă loc sacru, sanctuar (al-haram ash-sharif este sanctuarul de la Mecca), lucru interzis, tabu. Şi că, derivat direct al acestuia, hurma(t) înseamnă femeie. Astfel, şi din perspectivă lingvistică şi lexicală, femeia este un fel de sanctuar al bărbatului, al unui singur bărbat, iar onoarea este şi trebuie să fie dominanta comportamentală a acestui loc sacru.
Teologia islamică este foarte riguroasă şi explicită atunci cînd vine vorba despre fara’id al-mar’a(t), obligaţiile femeii. Precum normele sociale, sau în strînsă relaţie cu acestea, preceptele teologice i-au trasat femeii o listă de sarcini pe care trebuie să le îndeplinească în cele cîteva roluri (puţine) lăsate în seama ei. Deşi avînd la îndemînă referiri ale textului coranic la egalitatea de roluri între bărbat şi femeie, teologii musulmani au privilegiat, în lectura multor specialişti, acele ipostaze care pun în evidenţă superioritatea în toate a bărbatului. Femeia musulmană pare să existe pentru a răspunde nevoilor erotice şi sociale ale bărbatului, dar este în acelaşi timp o tentaţie permanentă la integritatea morală (deci, implicit, religioasă) a acestuia. Este o fitna, o tentaţie continuă care, prin prezenţa ei şi prin puterea de seducţie, îl îndepărtează pe bărbat de la slujirea lui Dumnezeu, adevăratul său ţel în lume. Literatura religioasă cu subiect erotic (altfel, foarte bogată) se concentrează îndelung pe modalităţile de limitare a influenţei pe care femeia o are asupra bărbatului musulman, dînd impresia că aceasta ar fi, mai degrabă, o piedică în calea desăvîrşirii lui spirituale (religioase). Unii antropologi, critici înverşunaţi ai acestui mod de interpretare teologică, vorbesc chiar de o alianţă între Dumnezeu şi bărbatul musulman – mediată de teologi – care, împreună, au izgonit femeia din normalitatea convieţuirii.
Sawtu l-mar’ati ’awrat(un) – „Vocea femeii este o ruşine“ – spune o zicere arabă foarte cunoscută care ne dă o idee despre perspectiva tradiţională asupra rolului acesteia. Sigur, sînt societăţi şi societăţi în lumea arabo-islamică, aflate pe trepte diferite de evoluţie şi raportare la ceea ce noi numim aici, în cultura de inspiraţie occidentală, modernitate. Cum sînt şi femei musulmane care şi-au asumat roluri sociale importante, nu fără riscuri, şi care au devenit modele. Însă onoarea familiei stă în continuare pe umerii lor, fiind cea mai importantă dintre responsabilităţile cu care sînt învestite. Onoarea nu poate fi reperată… sau poate da, dacă ne gîndim la cît de aglomerate sînt cabinetele medicale unde se face reconstrucție de himen, cu cîteva zile înainte de oficierea căsătoriei. Acest lucru nu exclude deloc tradiţia cearșafului înroşit – element fundamental pentru începutul unei căsnicii în acord cu normele sociale în vigoare.
Laura Sitaru este conferenţiar la secţia de Arabă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti.
Foto: wikipedia