Ultimii martori ai acestui oraş

Cînd s-au termoizolat blocurile în cartierul în care locuiam, s-a făcut un sondaj la scara A și la scara B, ca să se stabilească culorile în care să fie vopsit blocul după termoizolare. S-au dat trei variante, un vot pe apartament, și s a ales combinația bej cu maro. Eu mi-am zis că e destul de bine, destul de neutru, n-o să fie deranjant. Cînd culorile au devenit realitate, mi-am dat seama că nu numai blocul nostru și-a ales culori, ci și blocurile vecine, fiecare separat. Blocul de vizavi, care-mi era priveliște din apartament, acum devenise verde-deschis cu verde-închis și, de fapt, el mă afecta cel mai mult, pentru că pe-al meu îl vedeam doar cînd veneam și cînd plecam.

Probabil ar fi trebuit să ne fie evident de la început că, din moment ce nu ne-a întrebat nimeni de blocul de vizavi, acesta face parte din altă discuție. Problema e că nimeni nu s-a gîndit la existența blocului de vizavi înainte să devină verde. Mi-amintesc un mic moment de suspans cînd s-au comunicat rezultatele între scări, dar atît. Exemplul e banal, dar așa s-a produs întîlnirea dintre spațiul privat și spațiul public în tot Bucureștiul termoizolat, rezultînd o paletă bogată de culori sintetice în combinații care mai de care. Mi-am dat seama tîrziu de opacitatea mea la vecinătate și context. Cred că, în general, ea se datorează unui simț al proprietății mult timp frustrat, dar și lipsei de viziune, și nu în sensul de concepție despre lume și viață, ci de capacitate de percepție a unui cadru mai larg decît cîmpul vizual. Fără educația și exercițiul potrivite gîndim izolat spațial și temporal – peretele blocului ne pare doar peretele exterior al apartamentului nostru. Pus în context, devine peretele interior al spațiului public, locul de întîlnire dintre personalitatea noastră cu modul ei construit de expresie și privirile celorlalți.

Eu am ajuns să văd lucrurile astfel, cum spuneam, tîrziu, atunci cînd am intrat în Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate – ARCEN, am auzit și am început să și văd poveștile Bucureștiului. Am fost impresionată de observația că marchizele de deasupra intrărilor de la Capșa imită pălăriile doamnelor cu cercei, semn că ele rămîneau în afara localului exclusiv masculin. Am privit cu încîntare de fiecare dată cînd Edmond Niculușcă sau Alberto Groșescu arătau cum cîte un bloc modernist construit într-un cartier de case și vile se pliază pe linia unduioasă a străzii și răspunde cu linii noi celor vechi, ale arhitecturii vecine. Mulți dintre cei care au lucrat sau doar au participat la tururile ARCEN au încercat această preschimbare a privirii. Am început cu toții să căutăm dialoguri între clădirile orașului, ele între ele, dar și între ele și oameni.

Din păcate, situațiile fericite sînt foarte puține în rîndul construcțiilor noi. Cel mai adesea, dacă există un dialog între nou și vechi, este un dialog agresiv. În perspectiva străzii Popa Tatu, arteră principală într-o zonă cu țesut tradițional, cu curți adînci în spatele caselor mici aliniate la stradă, apare acum un turn de peste 20 de etaje care rupe intimitatea zonei pe unde pășește simplul trecător. Orașul istoric e privit de sus, cu dispreț, se dialoghează cu el ca prin megafon, ca în scena cu casa bătrînelului din filmul de animație Up (Pete Docter, Disney-Pixar, 2009), înconjurată de zgîrie-nori. Alte mostre de dialog eșuat sînt clădirile îngroșate cu polistiren (sau „polistirenizate“, un termen foarte folosit în cadrul ARCEN), care ies din rîndul caselor vecine cu o palmă două, ca și cum s-ar fi îngrășat peste măsură. Ferestrele caselor vechi, cu forme atît de diverse și detalii atît de frumoase altădată, nu mai participă nici ele la dialog în variantele noi, standardizate, cu tîmplărie PVC.

Exemple ca acestea și multe altele am început să cunoaștem cu prisosință prin proiectul „Catalog București“, pe care ARCEN l-a început în martie 2017, pentru că ne-am dat seama că orașul care ne place ne scapă printre degete. Poveștile se scurg prin fisurile tot mai adînci, iar în curînd nu vor mai fi în picioare ziduri care să le țină împreună sau care să ne-aducă aminte de ele. „Sîntem ultimii martori ai acestui oraș“, a zis Edmond într-un moment de inspirație, exprimînd motivația sub care, paradoxal, stă proiectul nostru. Vrem să inventariem toate imobilele din zonele construite protejate din București pentru că nu vrem să fim ultimii martori, dar, zi de zi, ne dăm seama că deja am fost ultimii martori ai unei clădiri, ferestre sau uși, distruse sau mutilate peste noapte. „Catalog București“ este într-o competiție cu timpul. O fotografie făcută azi s-ar putea să nu mai reflecte realitatea de mîine. Datele tehnice de tip „înălțime“, „stare de conservare“ sau „stil arhitectural“ nu mai au nici ele vreo relevanță cînd se intervine prin supraînălțări, renovări „de fațadă“ și îngroșări la tot pasul.

Totuși, avem încredere că acest demers deschide ochii multor oameni și că ritmul cu care se distrug și se mutilează acum zonele istorice din București ar putea fi încetinit. Catalogul Bucureștiului, atunci cînd va deveni public în forma hărții interactive la care lucrăm, va oferi un context vizual lărgit pentru proiectele urbane mai mici sau mai mari. Ca și în alte orașe unde planificarea urbană s-a deschis către cetățeni prin instrumente online de vizualizare a datelor despre oraș, de informare și consultare a locuitorilor, „Catalog București“ ar putea deveni un portal de dialog care să recreeze legătura naturală dintre loc și locuitori, pe baza căreia s-a construit orașul de demult. Platforma „Catalog București“ ne va oferi perspective contextuale diverse care ne vor ajuta să înțelegem orașul și ne vor educa să-i apreciem valorile și să nu-l distrugem. Vom găsi acolo o hartă cu toate imobilele georeferențiate, însoțite de fotografii și de date despre perioada de construcție, gradul de protecție, arhitectură, starea de conservare, funcțiune, autorizații de construcție, gradul de risc seismic, impactul estetic și măsura în care imobilul se încadrează în regulamentul zonal. Fișele fiecărui imobil puse la un loc vor genera straturi de informații despre oraș pe care le vom putea analiza în voie, pe zona sau străzile care ne interesează.

Cum platforma „Catalog București“ se adresează și autorităților, și cetățenilor – proprietari, rezidenți, trecători, specialiști în construcții, arhitecți, urbaniști, restauratori, dezvoltatori imobiliari –, demersul ne-a deschis ochii și urechile și într-un sens interuman și interprofesional. Proiectul se bucură de susținerea Institutului Național al Patrimoniului, Ordinului Arhitecților București, Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“, BASF și Partnership for the Arts, instituții și organizații diferite ca scop și abordare, dar care își doresc un oraș în dialog cu el însuși și cu locuitorii săi. În perioada următoare, vom fi împreună cu ochii pe Axa Est-Vest a Bucureștiului (Piața Operei – Piața Iancului), unde fotografiem și colectăm date pînă în aprilie, iar odată ce se lansează platforma (www.catalogbucuresti.info), vă așteptăm să ne spuneți cum se vede dialogul orașului de sus! 

Maria Pascu este membră ARCEN. A studiat Filologie (engleză și rusă) în cadrul Universității din București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, și al Universității din Lund.

Foto: Ema Cojocaru