Turtucaia și Mărășești
Undeva, în tulburătoarele sale memorii de război, George Topîrceanu, participant direct la dezastrul de la Turtucaia (25 august – 7 septembrie 1916), unde armata română s-a comportat lamentabil, cu soldați demotivați și comandanți incompetenți, dovedind că „admirabila ei dezordine“ era produsul conjuncției celor mai rele trăsături naționale cu lipsa de pregătire a trupei și a ofițerilor, scrie: „Am avut Turtucaia, dar am avut și Mărășeștii“. E drept, aproape pentru fiecare moment de umilință din istorie, am avut și unul de eroică victorie. Victoriile au acoperit rușinea înfrîngerii dezonorante. Sau invers, înfrîngerile dezonorante au umbrit victoriile – depinde cum vrei să citești istoria. Căci aceeași istorie poate fi și o pildă de curaj, onoare, demnitate, dar și un șir de zdrobitoare dovezi că sîntem niște nimicuri, lași, fricoși, neisprăviți, șmecheri închipuiți. Însă ceea ce uimește în constatarea lui Topîrceanu („Am avut Turtucaia, dar am avut și Mărășeștii“) este că între cele două episoade, cu alte cuvinte între cel mai rușinos ridicol și cel mai impresionant eroism, a trecut un singur an. Doar unul! Românii erau aceiași. Ceva, însă, se schimbase. Istoricii vor explica pe larg: alta era situația, alții erau comandanții, alta era starea de spirit a trupei, altul era aliniamentul, cu totul alta strategia. Dar nu e vorba doar de aceste date, să le zicem obiective. E vorba de ceea ce face, în general, o țară să iasă din cea mai neagră oră a ei și, după un timp scurt, să cunoască ora ei astrală. Ceva ca un soi de deșteptare lăuntrică iscată de marea primejdie a dispariției transformă pe român dintr-un laș fricos într-un erou neînfricat. Și pentru că am început cu Topîrceanu și amintirile sale dintr-un război în care și-a servit țara, închei tot cu el:
„Dintr-o baterie distrusă mai rămăsese un singur tun, c-un tunar. Bulgarii erau aproape, dar el trăgea necontenit.
Infanteria noastră fusese risipită. Duşmanii, ocolind o movilă, se iviră dintr-o parte, la cîţiva paşi, şi năvăliră asupra lui. Cuprins din toate părţile, el descărcă un foc de revolver în grămadă şi, cu o mînă liberă, tot mai avu vreme să sloboadă ultimul şrapnel din ţeava tunului… Bulgarii, printre cari era şi un ofiţer, i-au cruţat viaţa. Iar soldatul bulgar cari mi-a povestit faptul, într-o gară depărtată, şi cari fusese rănit la picior cu revolverul, adăuga, vorbind de necunoscutul erou:
– Era un om smead şi slăbuţ, pe care n-ai fi dat o ceapă degerată…
De i-ar da Dumnezeu numai oameni de aceştia ţării mele – tari la suflet ca granitul din care Istoria uită adeseori să le taie monumentele.“
Astăzi, am nu doar convingerea că nu mai trăim istoria care taie din granit monumente eroilor, căci granitul nu se mai poartă avînd în vedere că eroii sînt, azi, pisicuțele de pe Facebook, iar istoria nu se mai scrie cu I, dar am impresia că nici măcar oameni de aceștia nu mai are țara. Sîntem mai aproape de Turtucaia decît de Mărășești.
Foto: George Topîrceanu (historia.ro)
