Turneul hipercaloric
Am fost copilul-coșmar al meselor în familie. Ani la rînd, mi-am terorizat competent părinții și, pînă să ajung la școală, preponderent bunicii de la Brăila: mămăița și tătăițu. Rugăminți, insistențe, strategii, ritualuri, farse, tertipuri, asta se-ntîmpla în fiecare zi. De trei ori pe zi. La micul dejun mai era cum mai era: de pildă, laptele fierbinte cu cacao și pîinea înmuiată în el păreau destul de prietenoase, întrucît nu necesitau cine știe ce efort masticator. Prînzul, în schimb, era un perpetuu calvar, întrucît conținea carne. Nu de puține ori s-a descoperit, la jumătate de ceas după terminarea mesei, că păstram într-o falcă o bucată de carne pe jumate mestecată. Pînă pe la vreo 10 ani, singurele chestii care-mi plăceau cu adevărat erau ouăle, aripile și pielea de pasăre, supa și icrele. Dar nici pe astea nu consideram necesar să le mănînc suficient de des încît să conteze.
Vorbeam de ritualuri: adesea, mămăița gătea supă de găină. La prînz (care se lua întotdeauna la ora 1 fix), se întîmpla după cum urmează: în fiecare dintre cele trei farfurii aterizau două polonice de supă, o ceapă și-un morcov (eram OK și cu astea, avînd deja consistență apropiată de a unui piure) și cîteva găluște. Apoi, mămăița scotea din oală, pe un platou, găina întreagă, iar eu o jupuiam cu măiestrie, înfulecînd toată pielea. Nu mai conta că biata pasăre arăta sinistru după operațiune, împrăștiasem deja fericire în jur, halind ceva. Carnea devenea, ulterior, ostropel sau alte chestiuni cu sos roșu, ceea ce mi se părea cu precădere neinteresant: mă ocupam de aripi, după care încetam colaborarea.
Pomeneam și de tertipuri: unul dintre ele era „masa în oraș”. Tătăițu mă lua la plimbare, cu bicicletele, pînă la Grădinița Mică. Pe drum, opream la măcelăria domnului Antohi, de unde cumpăra parizer feliat foarte subțire. Odată ajunși la destinația finală, parcul, ne așezam pe-o bancă, desfăcea pachetul și scotea din el cîte o felie de parizer, pe care o acceptam doar rulată în formă de „țigară”. Și, în vreme ce căscam ochii la trecători, căscam și gura la proteină. (N-am fumat niciodată. În schimb, și-acum mai rulez cîte o felie de parizer, ca-n copilărie.)
O altă stratagemă își făcea loc la gustarea de după-amiază. Bunicii mei stăteau la casă și împărțeau curtea cu alte două familii: soții Gheorghiu, de la mijloc, oameni cam de vîrsta lor, și soții Stoian – Rodica și Nelu –, cam de vîrsta părinților mei, care stăteau în spatele curții. Pe la 5 p.m., mămăița își începea, plină de speranță, preparativele. De exemplu, ungea sîrguincios felii de pîine cu unt, peste care punea brînză, iar alături, pe farfurie, roșii tăiate felii. Așeza totul pe masa de sub nucul din curte, trăgînd nădejde că s-a petrecut ceva magic și mi-e foame. Nimic magic nu se petrecea. Stăteam bosumflată cu farfuria în față și cam atît. Așa că biata de ea dădea o fugă la familia Stoian, convocînd-o la „job” pe simpatica Rodica. Venea întotdeauna în pas vioi și se oprea în dreptul meu: „Mmm, ce bine arată pîinea aia cu unt și brînză! Și roșiile... Nu le mănînci?”. Dădeam din cap că nu. „Atunci le vreau eu!” Era momentul în care zgîrcenia învingea sclifoseala și purcedeam la a hali. Mission accomplished.
Odată cu anii liceului, s-a petrecut o schimbare dramatică: am început să mănînc ca o apucată. Nu orice, să ne-nțelegem. Dar în cantități considerabile. Am o colegă de clasă care-și amintește și-acum cele șase sendvișuri cu care mă trimitea mama zilnic la școală. Probabil că subconștientul a luat atitudine: încerca să recupereze tot ce nu s-a consumat în copilărie.
Lucrurile stau la fel și-acum: mîncatul e un hobby pe care-l cultiv conștiincios și entuziast. Iar faptul că, aproape în fiecare week-end, luăm prînzul la ai mei e unul dintre obiceiurile de familie la care țin cel mai mult. Ca și la mesele festive: aniversări și, firește, Paști + Crăciun. CRĂCIUN! Cînd văd în fața ochilor tobă, jumări, șorici, cîrnați, sarmale, plus un lighean cu salată de boeuf, atunci mă străfulgeră cu adevărat spiritul sărbătorilor. Mi se citește fericirea în ochi și mă simt ca-ntr-un Disneyland al gurmanzilor.
Obiceiul crăciunistic complet e s-ajungem nu doar la ai mei, ci și la părinții lui Dragoș, ca să repetăm figura cu chiolhanul. Ba, de cînd sîntem nași de botez, pe fiecare 24 decembrie mergem să-mpodobim bradul la Andreea, fina noastră. Și, după ce inspectăm, la miezul nopții, ce-a adus Moșul, „inspectăm” și ce-au gătit părinții ei. Profesioniști se cheamă că sîntem...
Carevasăzică, de Crăciun avem tradiționalul „turneu hipercaloric”. Prin urmare, stresul principal al sărbătorilor e că n-o să reușesc să probez chiar toate nebuniile care umplu mesele. Urmat imediat de a doua grijă majoră: „Unde mă-sa înghesui într-un singur frigider toate caserolele, cutiile, găletușele și celelalte pachete pe care le-am căpătat?”. Nu vă-ngrijorați și voi: reușesc, întotdeauna, să fac loc la tot. Prin nu știu ce permutări savante, combinate cu echilibristică supranaturală, îmi iese de fiecare dată. Vă spun, abia asta e magia Crăciunului.
Diana Popescu este jurnalistă și scriitoare.
