Turnesoul
Foarte bună întrebarea „La ce folosește jazzul?” – aș încerca să răspund la asta, pentru că nu m-am gîndit niciodată să găsesc un folos jazzului.
Cred că jazzul poate fi folosit ca un indicator, cum e turnesolul, pentru a detecta oamenii deschiși la minte, dornici de comunicare, pregătiți pentru surprize și sătui de tipare monotone, de șabloane care te leagănă protector fără să-ți activeze vreun simț. Pune niște jazz și ai să vezi cum reacționează fiecare. Atunci îți va fi clar cu cine ai de-a face. Unii vor zîmbi, alții vor da semne de relaxare, în timp ce unii se vor simți inconfortabil, te vor ruga să dai mai încet. Oricum, să te ferești de cei care reacționează negativ la jazz. Una e să spună că nu le place, alta e să se strîmbe ca la acrituri. Sau de cei care bat ritmul pe 1/3.
Definiția poate fi poetică, fără sens informativ sau poate fi chiar utilă celor care vor să afle. „Jazzul e tensiunea erotică eliberată prin porii dansatorului, prin ancia saxofonului sau prin fumul celui care absoarbe atmosfera încinsă a clubului, jazzul e libertate, desfrîu, sex, învăluirea enigmatică a cărnii în puls african, pierdut pe străzile din New Orleans...” Bullshit.
Jazzul a apărut la New Orleans, în Louisiana pasului dintre secole. Muncitorii de acolo aveau voie să-și folosească tobele pentru cîntec și dans. Asta a ajutat la păstrarea ritmurilor din Africa și din Caraibe, la fel și la obiceiul ornamentelor și improvizației. Cînd au ajuns să cînte în fanfare, afro-americanii au aplicat aceste obiceiuri, adăugînd și notele „blue”. Se plictiseau la lungile ceremonii și începeau să improvizeze. Doar acolo se putea forma acest creuzet, doar prin acel melanj cultural, format din marșuri stradale, „negro-spirituals” și vodevil.
De aici extragem un element esențial de diferențiere între jazz și blues: improvizația, bazată pe starea muzicianului, pe interacțiunea cu grupul sau chiar reacția publicului. Jazzul a dezvoltat mult mai amplu acest obicei, datorită acordurilor mai complexe și vocabularului. Ritmul a trecut la rîndu-i prin spectaculoase transformări. Fanfarele aveau nevoie de doi-trei oameni pentru a completa setul de ritm. Toba mare, toba mică și cinelele erau mînuite separat, pentru că orchestrele umblau pe străzi și aveau nevoie de mobilitate. Cînd jazzul și-a găsit locul pe scene mai mici sau mai mari, în diferite locante de desfrîu și săli de concerte, tobele au devenit baterie, iar toboșarul a devenit baterist, un singur om era suficient pentru tot setul bine țintuit. Un om de bază, de altfel, care a rafinat ritmica muzicală, a devenit parte esențială și centru de atracție.
Swingul era inițial un ritm destul de repetitiv, sincopat dar fără prea multe nuanțe. În timp, bateristul a dezvoltat acest limbaj, transformînd această pulsație particulară în cel mai elegant mod de exprimare ritmică. O altă schimbare importantă s-a petrecut după război, cînd jazzul, practic, și-a schimbat menirea, trecînd de la muzica cîntată de orchestre, dansantă și populară, la muzica destinată mai mult audiției, jazzul modern, pornit din bebop, din inspirația unor muzicieni fenomenali care se întîlneau în cluburile din Harlem. Textele s-au rărit în timp ce trupa se concentra pe improvizație și interplay. Banjoul a lăsat locul chitarei care nu mai acompania cu acorduri pe fiecare timp, clarinetul a fost înlocuit de saxofon, iar un „combo” varia ca formulă, avînd ca bază un trio de pian sau chitară completat de suflători. Bebopul s-a dezvoltat, s-a ajuns la hardbop, cool, latin și tot ce înseamnă jazzul actual. Primii pași în această aventură de-o viață îi putem face ascultînd selecțiuni, apoi albume întregi cu Miles Davis, Wes Montgomery, Louis Armstrong, John Coltrane, Duke Ellington, Dizzy Gillespie, Art Tatum, Oscar Peterson, Charlie Parker, Thelonious Monk, Dave Brubeck, Frank Sinatra, Charles Mingus, Ella Fitzgerald, Billie Holiday, Sarah Vaughn sau Emmet Cohen. Pentru jazzrock, fusion, Herbie Hancock, Bill Evans, Chick Corea sau Keith Jarrett lăsăm loc mai încolo, după ce deprindem limbajul esențial și plăcerea de a urmări relația dintre instrumente.
Muzicianul de jazz se distinge prin imaginație și măiestrie. Cred că jazzul e cel mai bun lucru care se putea întîmpla muzicii în ultima sută de ani, prin improvizația și eleganța flexibilă a swingului adăugate la rigoarea sistemului muzical occidental cu care ne-a obișnuit muzica clasică. E o completare perfectă a unui limbaj care avea nevoie de un dram de sinceritate.
Care este discul dvs. de jazz preferat? Recunosc că am mai primit întrebarea asta și niciodată nu am reușit să răspund. Mi-e imposibil să dau un singur exemplu, nu știu de unde să apuc din miile de albume care-mi plac. De aceea o să-ți dau o listă cu albume preferate din perioada „clasică”, sub formă de recomandare și definiție a jazzului autentic, dincolo de acele foarte celebre titluri. Sper să fie de folos.
Dexter Grodon – Go!, Oliver Nelson – The Blues and the Anstract Truth, The Quintet – Jazz at Massey Hall, Stan Tracey Quartet – Jazz Suite (Inspired By Dylan Thomas’s „Under Milk Wood“), Oscar Moore – In Guitar, Cecil Payne – Patterns Of Jazz, Wayne Shorter – Speak no Evil, Nat Adderley – Work Song, Cannonball Adderley – Somethin’ Else, Donald Byrd – Royal Flush, Horace Silver – Song For My Father, Sonny Clark – My Conception, Wes Montgomery – Smokin’ at the Half Note, Miles Davis – Milestones, Ella & Louis, Dave Brubeck – Time Out, Bill Evans – Waltz for Debbie, John Coltrane & Johnny Hartman, Duke Ellington – Ellington at Newport și Milt Jackson – Bags & Wes.
Berti Barbera este muzician. Ultimul disc înregistrat: 50 and Swingin’, live, cu Big Band Radio, 2023.
