„Turiști funerari”
„Oare ar fi trebuit să rămînem acasă?”, așa se intitula o ediție din 2021 a faimoasei antologii Granta, citînd un vers din poemul lui Elizabeth Bishop „Questions of Travel”. Contextul pandemic făcea ca interogația să reverbereze diferit, iar editorul și autorul de cărți de călătorie William Atkins răspundea cu provocarea unui alt vers, dintr-un alt poet, Gary Snyder: „Cel mai radical lucru pe care-l poți face este să rămîi acasă”.
Dar cine este, de fapt, acel „noi” subînțeles: care dintre noi să fi rămas acasă?
Cineva ar putea formula suspiciunea că toate călătoriile cu adevărat importante s-au făcut deja: lumea a fost descoperită, cartografiată, reprodusă 3D, vizitabilă virtual, oricum supraexpusă de turismul compulsiv. Niciodată omenirea n-a avut atîția amatori de note, impresii, evocări de călătorie, pînă și cele mai îndepărtate și ascunse locuri ale planetei fiind acum de oricine postate și arhivate cu hashtag-uri în social media, această a doua natură a omului „supt vremi”, smintit de storytelling-ul de sine.
Țesătura rutelor cu avionul îmbracă globul ca un ghem, sateliții mapează în detaliu necunoscutul, iar oglinzile ecranelor telefoanelor mobile reproduc lumea la infinit. Să călătorești acum este mai ieftin, mai ușor și mai sigur ca niciodată, iar agențiile de turism îți oferă lumea la pachete promoționale, după nevoi, necesități, posibilități.
Activiștii de mediu însă ar spune că orice zbor cu avionul e un act de violență în acest moment în care moștenirea naturală a planetei este, într-o măsură greu de acceptat, compromisă, de vreme ce anumite părți ale sale au devenit ruine fumegînde. Acum sîntem cu toții niște „turiști funerari”, după cum foarte dramatic afirma cineva.
Dar ne putem întreba și ce înseamnă „acasă”: cine, unde și pentru cît timp să fi rămas acasă? Plecarea de acasă poate fi turism, temporară și de plăcere, dar poate fi și migrație, uneori definitivă și întotdeauna forțată (altă poveste). Dar dacă e turism, poate fi un turism rău? Ce fel de turism este acela care face risipă de energie și resurse, care lasă în urmă munți de gunoaie, nori de noxe, dîre de CO2, care blochează orașele, asaltează insulele, otrăvește apele?
Jan Morris, marea autoare de literatură de călătorie recent plecată dintre noi, considera că o călătorie presupune încercarea de împăcare cu natura, dar și cu oamenii, fiind strîns legată de etosul ospitalității și de sensul unității. Însă cum să mai judeci ospitalitatea și unitatea odată ce devii conștient de faptul că turismul face rău naturii și oamenilor? Oare ar trebui să rămînem acasă? Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
