Turism ficțional
Știu că există oameni care străbat lumea în lung și-n lat cu un plan bine stabilit: să vadă cu ochii lor locul în care s-a filmat o scenă, un moment din filmul lor preferat. Mi se pare o bună mostră de „turism ficțional”, pentru că niciodată spațiul acela nu va mai fi real, ci va rămîne iremediabil copleșit de punerea lui în scenă, de simbolistica imaginilor și a poveștii devenite celebre. Ca și cînd i s-a dat deja o altă viață.
Poate că orașul care m-a intrigat cel mai mult, ca spațiu geografic real și fictiv deopotrivă, rămîne Parisul. Mereu în mintea mea a fost o combinație de locuri livrești și concrete, un cocktail de istorii deja citite și văzute, asta chiar înainte de a ajunge să pun piciorul acolo. La un moment dat, am făcut o poză în barul în care se filmase Amélie al lui Jean-Pierre Jeunet, care mă amuzase la timpul lui. Eu, și încă cîteva mii de turiști veniți de pretutindeni. Nu era nimic extraordinar acolo. Fără să existe marketarea cu pricina, cel mai probabil aș fi trecut nepăsătoare pe lîngă ușa lui. O tejghea ca oricare alta și, totuși, recognoscibilă, pentru că acolo mergea personajul din poveste. În timp ce stăteam cu ochii în aparat și îmi aranjam bretonul scurt, acum mai bine de 15 ani, mă gîndeam exact la paradoxul ăsta: cum o cafenea poate deveni familiară pentru că ne-am atașat de ea dinainte de a o fi vizitat, de fapt.
Citesc cartea de corespondență a lui Marguerite Duras cu Michelle Porte. O am lîngă mine și mă uit din cînd în cînd la fotografia cu ea, făcută la masa din curtea casei din Neauphle, în 1975. E primăvară spre vară, ea coase, foarte concentrată. E și prezență, și absență în același timp. Face o geantă de pînză pentru cumpărături, ceea ce se pare că îi plăcea să confecționeze și pentru apropiați și să le dăruiască. În spatele ei e o explozie de vegetație și o tufă de flori înaltă. Se vede și o parte din casa pe care a iubit-o enorm. Mi-a atras atenția și acest detaliu, că e vorba despre o fotografie care a apărut inițial în prima ediție a cărții Lieux de Marguerite Duras, iar apoi scriitoarea a cerut să fie scoasă. Poate pentru că nu voia să fie expusă în această postură casnică, de viață simplă, fără nici un fel de pretenție. Exact naturalețea asta vitală mi-a plăcut enorm. Concretețea ei. Și felul în care casa e un personaj discret și blînd în spatele ei. Oricum, se pare că Duras avea un talent „imobiliar” incredibil, putea găsi mereu apartamente spectaculoase, pentru ea și pentru prieteni. Mă întreb, evident, dacă spațiul acesta există cu adevărat, dacă nu cumva e doar o iluzie optică, un loc fantomatic, literar, imortalizat într-o fotografie și dispărut odată cu proprietara lui.
Cînd zic asta, mă gîndesc la viața lui intimă, nu la concretețea zidurilor, ci la conținutul lui poetic.
Cehov spunea că, în literatură, realitatea prinde mereu formele pe care le are în vis. Implicit și spațiile. Sînt și nu sînt aceleași pe lîngă care am trecut, le-am admirat cîndva.
Am scris în urmă cu niște ani un roman, Omoară-mă, poate și pentru că voiam să am un Paris doar al meu. Foarte personal. Care să fie mai mult decît ce văzusem în lungile zile în care mă plimbasem pe străzile lui. L’Île Saint-Louis, unde am ajuns prima dată într-un februarie vîntos, am folosit-o în povestea mea și am trăit acolo, într-un fel, cu personajele mele cîțiva ani.
Peste cîteva zile o să mă reîntorc acolo. Sînt curioasă cum o să mi se pară la revedere, dacă voi reuși să mai suprapun în vreun fel imaginile traficate din mintea mea cu cele de pe „teren”. Ce o să-mi rezerve realitatea? O să trec pe Quai de Bourbon, o să mă opresc în dreptul numărului 45, în fața imobilului unde a locuit în ultima parte a vieții și a și murit Martha Bibescu. Sigur că mi-aș dori să pot intra în apartamentul ei, în „lanterna” Marthei, cum își alinta ea însăși locul de pe malul Senei. Doar că îl cunosc deja în detaliu. Martha a devenit personaj la mine în poveste, iar micul ei apartament – un spațiu ficțional perfect, ca și cînd aș fi locuit eu însămi acolo. O să reconstitui, probabil, și momentul în care Leo ne-a dus acolo. Parisul i se potrivea. O să mi se pară că o să-i zăresc șapca verde, de velur. O să mănînc la restaurantul chinezesc de pe chei. Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Foto: Casa lui Marguerite Duras la Neauphle
