Trufia limbilor
Culturile sînt organisme vii și, precum acestea, se nasc, cresc, evoluează în ritmuri diferite și, în final, ajung la inevitabila prăbușire. Dar pe drumul de la leagăn la mormînt, cum frumos spune scriitorul sudanez al-Tayyib Salih, culturile trăiesc și simt: sînt trufașe și orgolioase de realizările lor, suferă de complexe, încearcă să se impună și să domine sau să demonstreze că merită un loc mai bun într-un clasament al culturilor prestigioase. Cultura arabă nu face excepție. Mă voi referi la cîteva episoade din drumul către supremație parcurs de cultura arabă și la sentimentele care au însoțit și animat acest parcurs.
Însoțirea cu islamul petrecută în secolul al VII-lea prin găzduirea lingvistică a revelației coranice schimbă semnificativ destinul limbii arabe. Dintr-o limbă cu răspîndire regională, nu lipsită de producții culturale coerente, araba dobîndește un statut cu totul neobișnuit, făcînd saltul către statutul de limbă sacră, purtătoare a unui mesaj religios cu veleități universale. Convertirea treptată la islam a popoarelor cucerite de arabii peninsulari a extins și diversificat compoziția culturală a unei societăți aflate în stadiul de coagulare. Deși sprijinită puternic de atuul religios, în această reașezare a echilibrelor culturale regionale, limba arabă și cultura arabilor peninsulari au fost puternic contestate de popoarele cucerite și islamizate. Cea mai cunoscută mișcare contestatară ia naștere în mediile culturale și politice persane care, deși islamizate și bine integrate în noile structuri de putere constituite în jurul cuceritorilor, refuză să recunoască statutul de cultură superioară pe care și-l arogă cultura arabă. Secolele al VIII-lea și al IX-lea sînt marcate de această confruntare de orgolii între cele două culturi, arabă și persană, interpretată de mulți și ca încleștare politică, în care și unii, și alții luptă pentru influență și poziționare cît mai sus în ierarhia statală. Šuʻūbiyya, cum se numește acest fenomen născut în cultura persană, un soi de naționalism avant la lettre (termenul fiind un derivat de la cuvîntul popor, ar. šaʻb), fascinează prin cantitatea și calitatea deopotrivă a resurselor intelectuale aruncate în luptă de ambele părți implicate. Oameni de cultură persani, savanți, poeți sînt angrenați în această punere la punct a arabilor și a culturii lor nomade, lipsite de rafinament.
„Noi sîntem drepți ca-naltele visuri, ca o frunte de munte [...] nu ne grăbim nicicînd să pedepsim cu pietre. // Știm s-alungăm dușmanul, să-i rînduim mișcarea / Ne mulțumim cu lauri și nu cu prăzi și vetre”, declamă poetul persan Bassar ibn Burd (714-785), făcînd referiri explicite la obiceiurile arabilor de a pedepsi prin lapidare și de a lupta pentru recompensă, nu pentru glorie. Acestui atac, din care avem mai sus o palidă mostră, arabii îi răspund concertat, organizat, dezvoltînd adevărate sisteme defensive bazate pe teorii lingvistice menite să demonstreze fără putință de tăgadă superioritatea limbii arabe și a produselor culturale derivate. Argumentele construite în școlile de limbă de la Basra și Kufa nu sînt neapărat originale, pentru că le întîlnim și în alte cazuri în care identitățile sub asediu, ca să întrebuințăm expresia lui Jacques Berque, se apără producînd anticorpi, menținîndu-ne în metafora culturii ca organism viu. Astfel, aflăm că limba arabă are sunete specifice care nu se regăsesc în nici o altă limbă, că este o limbă cu un lexic extrem de bogat, capabil să producă texte de înaltă calitate stilistică, că posedă categorii gramaticale care o deosebesc de alte limbi și îi conferă un caracter unic. Pusă la colț și nevoită să se apere, limba arabă produce așadar prin lingviștii perioadei de aur a culturii arabo-islamice (secolele IX-X) o serie de teorii ale unicității limbii, printre care și specificitatea sunetului ḍāḍ (o consoană emfatică), ce nu ar putea fi pronunțat de non-arabi. Aceste teorii sînt de bună seamă menite să excludă cultural și să marginalizeze grupuri de vorbitori, apropiindu-se de ceea ce unii lingviști contemporani numesc fundamentalism lingvistic. Pornind de aici, mai este doar un pas pînă la acuzarea străinilor de coruperea și stricarea limbii. Iar această stricare (fasād) a limbii arabe se produce cu deosebire în zonele de contact, în orașe și cetăți, unde arabii cuceritori s-au amestecat cu populațiile cucerite, sînt de părere lingviștii arabi clasici. În mijlocul acestei inflamări culturale și lingvistice, este găsit antidotul: întoarcerea la beduinul arab peninsular care a continuat să păstreze puritatea limbii grație mediului și modului său de viață și după extinderea domeniului islamic. Cultura arabă își descoperă rădăcinile nomade de care este foarte mîndră și aduce în atenția tuturor poezia din perioada preislamică, care urmează să întruchipeze de-acum înainte, alături de textul coranic, unul dintre reperele sale principale. Ieșită învingătoare din această primă confruntare identitară (să-i spunem de orgolii?), cultura de expresie arabă se așază comod și își menține locul pentru cîteva secole în poziția de cultură dominantă a islamului clasic.
Laura Sitaru este conferenţiar la Secţia de limba arabă și decan al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti.
