Triunghiuri ale mîndriei
„Eu spun întotdeauna adevărul. Chiar și atunci cînd mint”, afirmă iconicul personaj Tony Montana, interpretat de către Al Pacino în și mai iconicul gangster-film Scarface (1983, regia Brian De Palma). Ideea de adevăr cu pretextul minciunii despre care vorbește Tony se va reflecta și în filmele pe care le voi discuta în rîndurile următoare, filme bazate în fond pe ficțiuni (inclusiv cele biografice), deci minciuni de toate tipurile – fie ele reprezentate metaforic, estetic sau politic –, dar ce relevă adevăruri cît se poate de profunde. Temele asupra cărora se va concentra acest text sînt axate pe puterea ego-ului în spectrul său larg – fie că vorbim despre mîndria ca vanitate, despre forța orgoliului sau a trufiei –, iar ca orice teme și motive narative universale ele stau la baza construcției multor povești și personaje cinematografice, cu precădere în filmele noir și neo-noir americane. Filmele cu gangsteri din perioada anilor ’70-’80 sînt unele dintre cele mai bune exemple în care aceste trăsături domină întreaga dramaturgie, de la Goodfellas (1990) la Casino (1995), ambele în regia lui Martin Scorsese, filme ce prezintă în sine un univers și o societate decadente, centrate pe putere, corupție, mafie și, în cele din urmă, crimă.
Însă aceste teme, personaje și situații universale și identificabile sînt transpuse în fel și fel de moduri, dincolo de emblematicele filme cu gangsteri: de la drame individuale ce urmăresc firul unei căderi în abis, cum ar fi Black Swan(2010) sau The Wolf of Wall Street (2013, un alt fel de gangster-film), la povești politice, metaforizate, precum Dogville(2003), Triangle of Sadness (2022) sau The Banshees of Inisherin (2022). Dacă în cazul filmelor cu gangsteri, trăsăturile egocentrice erau vădit plasate în universul unor personaje mînate de puterea orgoliului și a trufiei, în exemplele date ele capătă alte conotații, sînt diferit situate în construcția dramaturgică și sînt în strînsă legătură cu psihologia personajelor și cu factorii social-politici; implicit, critica socială este redată mai nuanțat în comparație cu filmele cu gangsteri, ce discutau în mod unilateral despre aceeași societate decadentă, a senzaționalului, a excesului și a corupției.
„I just want to be perfect“ / „Vreau doar să fiu perfectă“ (Nina). Black Swan, în regia lui Darren Aronofsky, spune povestea Ninei (Natalie Portman), o balerină talentată și cu o sensibilitate aparte, care se află în pragul unui mare succes în cadrul noii producții Lacul lebedelor, succes pe care nu reușește în totalitate să îl gestioneze. În acest caz, mîndria (devenită vanitate) și orgoliul sînt unelte pe care Nina, lebăda albă, este forțată să le utilizeze pentru a-și îndeplini scopul și a-și învinge concurența. Mai mult decît atît, Nina este împinsă spre accesarea limitelor sale și spre explorarea unei laturi întunecate, atît de către directorul artistic (Vincent Cassel), al cărui orgoliu artistic transcende orice graniță etică, cît și de către o altă balerină rivală (Mila Kunis), lebăda neagră; astfel, Nina pierde controlul asupra propriei realități și se afundă într-un coșmar ce pare fără sfîrșit. În acest caz, Aronofsky tratează, prin personajele sale și prin natura duală a relației dintre cele două lebede, tema ego-ului într-un sens extrem, stîrnit și provocat la maximum spre obținerea unui succes prin autosacrificiu, ce transcende natura sa pragmatică și capătă valențe aproape mistice.
„The year I turned 26, as the head of my own brokerage firm, I made $49 million, which really pissed me off because it was three shy of a million a week“ / „În anul în care am împlinit 26 de ani, ca șef al propriei mele firme de brokeraj, am cîștigat 49 de milioane de dolari, ceea ce m-a enervat rău, pentru că eram la trei milioane distanță de un milion pe săptămînă“ (Jordan Belfort). O altă dramă individuală, de această dată bazată pe o poveste reală, dar ficționalizată, este cea a lui Jordan Belfort în filmul The Wolf of Wall Street (2013), în regia aceluiași Martin Scorsese. Filmul discută procesul sinusoidal și de tranziție al protagonistului Jordan (Leonardo DiCaprio), începînd cu ascensiunea sa ca agent de bursă ce duce o viață de lux pe care o savurează din plin, pînă la căderea sa fulminantă, implicînd crima, corupția și, în fond, o lăcomie de un „tot” ce nu poate fi atins, ba mai mult, conduce în mod direct spre prăbușirea sa și a lumii așa cum o știa. Scorsese conturează finalul poveștii lui Jordan într-un mod ironic: în urma ruinării sale și a tuturor repercusiunilor suferite, acesta revine la ceea ce știe cel mai bine – și anume, să vîndă. În mod distinct față de peliculele anilor ’70, universul în care se consumă procesul protagonistului devine unul mult mai nuanțat, depășindu-se clișeele narative specifice filmului cu gangsteri.
„You shouldn’t play games with people’s lives“ / „Nu ar trebui să te joci cu viețile oamenilor“ (Grace). O femeie pe nume Grace (Nicole Kidman) fuge de mafie și se stabilește într-un mic oraș minier, situat în munți, numit Dogville. Localnicii, convinși de „purtătorul de cuvînt” al acestui loc, acceptă noua prezență în comunitatea lor, dar în schimbul unor anumite beneficii. Ego-ul și trufia devin coordonatele ce vor ghida aceste personaje din Dogville, abuzînd-o pe Grace cu promisiunea protecției sale. Femeia le va satisface „vecinilor” toate nevoile, umilindu-se și sacrificîndu-se pentru a nu fi descoperită. Vanitatea, în acest caz, transformă comunitatea închisă din Dogville într-una lipsită de scrupule și dominată de control, iar estetica formalistă a peliculei (întreaga acțiune are loc într-un studio, iar orașul și casele propriu-zise sînt demarcate prin tușe albe trasate pe podea) accentuează și mai mult starea de angoasă și de pericol. Și în acest caz sînt implicate mafia și corupția, însă, în cazul filmului lui Lars von Trier, ele reprezintă doar un pretext pentru escapismul protagonistei ce pare că ar fi avut loc în orice condiții; cert este că, de la clipă la clipă, comunitatea din Dogville, în prezența unui nou membru extern, se dezumanizează ireparabil.
„Can you relax your «triangle of sadness»“? / „Poți să-ți relaxezi «triunghiul tristeții»“? (juriul de casting). Cineastul suedez Ruben Östlund, autor al unor filme precum Force Majeure (2014) sau The Square (2017), revine în prim-plan cu poate cea mai vizionată și de succes peliculă a sa de pînă acum, Triangle of Sadness (2022), o poveste ce tratează în mod satiric și alegoric societatea postmodernă, de la falsul high-life și impostură la patriarhat și matriarhat – în fond, totul este și/sau devine politic. Un cuplu de modele/influencer-i se îmbarcă pe un iaht pentru a petrece o vacanță luxuriantă, iar, în mod previzibil, totul se duce de rîpă – cu precădere tocmai luxul și valorile umane. Imprevizibil este modul în care Östlund conduce aceste personaje spre un abis infinit (scufundarea iahtului), dar și spre o posibilă reînviere alegorică (noua viață și noua conducere de pe insulă). Toate personajele lui Östlund sînt marcate de trufie și orgoliu, de narcisism, de impostură și de superficialitate, însă acestea nu sînt reprezentate sub nici o formă strict unilateral. Cineastul adresează o critică socială fără a căuta anumite efecte senzaționale sau rezolvări definitive, ci conturînd un univers identificabil, ce invită spectatorul la dialog și participare. Cert este că, în nici una dintre poveștile amintite pînă acum, trufia nu învinge și nu aduce rezolvarea.
„It’s an island, Colm. Word gets around“ / „E o insulă, Colm. Se duce vestea“ (preotul). De la insula lui Östlund ajungem la insula Inisherin și, poate, la cel mai relevant și „clasic” exemplu pentru reprezentarea mîndriei în cinema, printr-o dramă individuală ce ascunde o altă dramă, colectivă, și anume The Banshees of Inisherin în regia lui Martin McDonagh. La finele Războiului Civil irlandez, prietenia de-o viață dintre Pádraic (Colin Farrell) și Colm (Brendan Gleeson), construită pe insula pustie Inisherin, se încheie abrupt. Într-o zi ca oricare alta, Colm decide să nu-i mai vorbească lui Pádraic, iar din acest moment dinamica de pe întreaga insulă se transformă drastic. Cu fiecare încercare demarată de Pádraic pentru a înțelege această despărțire se creează o și mai mare prăpastie între cei doi. Ego-ul lui Colm este de neclintit, ducînd inclusiv la amenințări, violență și autosacrificiu. The Banshees of Inisherin tratează alegoric tema războiului prin intermediul unui clash definitiv între doi prieteni inseparabili – Colm devine mîndru și trufaș, în timp ce Pádraic este inițial o victimă ce caută cu disperare reconciliere, iar mai apoi devine vindicativ și consecvent cu planul său distructiv. În acest caz, mîndria și vanitatea aduc un soi de rezolvare finală, iar despărțirea lor devine firească și una ce trebuia să se întîmple.
Mîndria, trufia și orgoliul sînt trăsături ce pot deveni cu certitudine teme narative centrale în fel și fel de povești, unele așa-zis motivaționale cu un final bittersweet, precum Black Swan sau The Wolf of Wall Street, altele dramatice, cu personaje ce se prăbușesc în urma acestor valori, precum Grace din Dogville, sau ambele în același timp – luxul de pe iahtul din Triangle of Sadness transformat într-o nouă viață pe insulă, pe cît de proaspătă, pe atît de toxică.
Filmele discutate rulează pe: Scarface, Casino, Goodfellas – Internet Archive; Black Swan – Apple TV; The Wolf of Wall Street – Voyo; Dogville – Internet Archive; Triangle of Sadness – Hulu; The Banshees of Inisherin – Hulu.
Ilinca Straton este cineastă.
