Trei zile irepetabile

În vara anului 1969, adică acum fix o jumătate de secol, aveau loc şi aselenizarea, şi protestele de la Stonewall (începutul luptei pentru drepturile LGBT), şi Woodstock, trei evenimente majore şi unice, fiecare în felul lor, în istoria umanităţii. Dacă despre primele s-a scris recent pe larg în Dilema veche, săptămîna aceasta omagiem ceea ce s-a numit, mai exact, An Aquarian Exposition: 3 Days of Peace & Music (15-17 august 1969).

Festivalul s-a ţinut, de fapt, la o distanţă de 69 km de oraşul Woodstock, într-o zonă rurală de lîngă New York, pe o suprafaţă de 240 ha, pe pămîntul unui fermier pe nume Max Yasgur. Organizatorii (Michael Lang, Artie Kornfeld, Joel Rosenman şi John P. Roberts) estimau o prezenţă de două sute de mii de oameni. Deşi se întîmpla cu mult înaintea telefoanelor mobile, a canalelor media şi a Internetului, au venit aproape o jumătate de milion de tineri şi, de la un punct încolo, accesul a fost liber, transformînd festivalul într-un eşec financiar.

Ploaia a întrerupt concertele celei de-a doua zile, astfel că poiana s-a umplut de noroi. Au existat probleme cu mîncarea, cu serviciile medicale şi sanitare. Autorităţile au folosit elicoptere militare pentru a paraşuta în zonă haine uscate, alimente şi apă. Se spune că gunoiul rămas după festival s-a întins pe o suprafaţă de 2,5 km pătraţi, fiind adunat cu ajutorul a 400 de voluntari, numai costul acestei operaţiuni ridicîndu-se la o sută de mii de dolari.

Au existat două decese (o supradoză de insulină şi un accident auto), patru pierderi de sarcină, dar şi două naşteri (una într-o maşină blocată, cealaltă la spital, după o intervenţie cu elicopterul – Joan Baez însăşi era însărcinată în şase luni cînd a cîntat pe scena festivalului). S-au consumat diverse droguri, faţă de care, la vremea respectivă, exista o anume toleranţă. Presa n-a privit cu ochi buni acest festival al tinerilor hippioţi care protestau împotriva războiului din Vietnam, celebrînd „pacea, dragostea şi înţelegerea“, adică (inclusiv) libertatea sexuală, eliberarea prin experienţa drogurilor şi cu ajutorul spiritualităţii orientale.

Vreme de trei zile au avut loc 32 de concerte (ultimul, al lui Jimi Hendrix, a început, de fapt, din cauza decalajelor, a patra zi la ora 8,30 dimineaţa), desfăşurate toate într-o atmosferă de pace, armonie şi spiritualitate remarcabile. „Festivalul este deseori descris ca fiind o nebunie cu hippioţi plouaţi dansînd la pielea goală în noroi. A fost mult mai mult de atît, altfel n am mai vorbi despre el acum“, spunea Richie Havens, muzicianul de culoare care a deschis festivalul. Şi tot el: „Woodstock n-a fost despre sex, droguri şi rock’n’roll. A fost despre spiritualitate, despre dragoste, despre generozitate, despre empatie, despre traiul laolaltă în pace şi armonie. Woodstock a fost deopotrivă un protest paşnic şi o celebrare globală.“ De altfel, documentarul din 1970 al lui Michael Wadleigh, Woodstock – Three Days of Peace & Music, este o mărturie impresionantă a ceea ce a fost şi a însemnat festivalul.

Între timp, Woodstock s-a transformat deopotrivă în simbol, legendă, loc de cult şi de pelerinaj, avînd o prezenţă/influenţă majoră în cultura populară, fiind inclus recent şi pe lista Registrului Naţional American al Locurilor Istorice. În acest moment, încă se lucrează la organizarea unei ediţii care să celebreze cei cincizeci de ani. Pînă atunci însă, ce-a însemnat atunci şi ce mai înseamnă azi Woodstock-ul?

Ilustrație de Ion BARBU