Trei sute de pași

Sînt mai bine de douăzeci de ani de cînd locuiesc cu Paul Celan în cap. Singurătatea mea a devenit un meșter din București (Die Eisamkeit ist ein Meister aus Bukarest) datorită lui. N-aș pune neapărat semnul de egalitate între singurătate și moarte (și nici între București și Germania!), însă versul lui Celan „Moartea este un meșter din Germania“ (Der Tod ist ein Meister aus Deutsch­land) mi-a rămas multă vreme în cap. Încă e acolo, în cap, ca o fugă a morții (Todesfuge) care aleargă pe o cîmpie ușor accidentată, departe de ochii trecătorilor care țin în brațe lalele decapitate.

În ultima vreme l-am tot pomenit pe Celan. Mi-am amintit de o fază din copilărie. Tatăl meu încerca să ne țină, mie și surorii mele, lecții de parenting. Erau, în realitate, lecții de dresaj, în fine. Ni‑l dădea exemplu pe un vecin care avea trei fete. Dacă acel vecin le spunea fetelor sale că laptele e negru, fetele repetau că laptele e negru.

– Păi, laptele e alb, îi spuneam eu lui tata.

N-o scoteam deloc la capăt. Pe atunci nu știam, și sigur nici vecinul ăla nu știa, aceste versuri ale lui Celan: „Lapte negru al zorilor îl bem seara / îl bem la amiază și dimineața îl bem noaptea / îl bem și îl bem“.

Deci, în poeme, laptele poate fi și negru. Păcat că nu am aflat mai devreme.

– Dacă eu îți zic că laptele e negru, tu trebuie să zici că laptele e negru.

– Bine, tată, ai dreptate! Laptele zorilor, tată, pe care îl bem dimineața e negru, merg pe mîna lui Celan.

– Cine e Celan?

– Un vecin, poet, nu-l știi tu.

– Iar ești obraznic!

– Dar ăsta e adevărul… Uneori, adevărul e curată obrăznicie, îmi pare rău.

Anul trecut am ajuns pentru prima oară la Paris. Să fii poet și să vezi Parisul abia la patruzeci și cinci de ani nu știu dacă e o foarte mare realizare, dar așa s-a întîmplat. A fost o vacanță de o săptămînă pe care am primit-o în dar de la o femeie care mă iubea și pe care o iubeam. Ne cunoscuserăm cu aproape doi ani în urmă într-o casă frumoasă din Piața Victoriei, unde un prieten poet mă invitase să vorbesc despre Paul Celan în prezența cîtorva oameni interesați de subiect. Femeia aceea se afla în public. De acolo a pornit totul. Am ajuns la Paris avînd în cap Parisul lui Cortázar (cel din Șotron, mai ales), Parisul suprarealiștilor din tribul lui Breton și Parisul sinucigașilor Gherasim Luca și Paul Celan. Întîmplător, apartamentul în care am locuit în Paris era foarte aproape de Pont Mirabeau. De pe acest pod s-au aruncat în Sena Celan, în 1970, și Gherasim Luca, în 1994. Sena a hrănit poeții, dar și poeții au hrănit Sena.

Înainte de a ajunge pe Pont Mirabeau făcusem cîteva scurte investigații și așa am aflat că ultima adresă la care a locuit Paul Celan la Paris a fost Avenue Émile Zola, la numărul 6. Am numărat pașii de la intrarea în imobil (sau, mai degrabă, de la ieșirea, ultima a lui Celan, din acel imobil) și pînă pe Pont Mirabeau. Nu cunosc locul exact de unde s-a aruncat Celan, poate că nimeni nu îl cunoaște. Eu am numărat exact trei sute de pași. Nu i-am dat acestei cifre nici o semnificație, nici măcar nu știu dacă poate avea vreuna. Celan a ieșit din casă pe 20 aprilie 1970 și s-a aruncat de pe cel mai apropiat pod. N-a mai pierdut vremea. Sinuciderea sa a fost o chestiune care trebuia rezolvată urgent. Avea 49 de ani. Pentru el, moartea a fost un meșter din Franța, chiar din Paris. Pentru părinții săi, în schimb, moartea a fost un meșter din Germania. Iar el a scurtcircuitat profund și decisiv limba asasinilor părinților săi în care și-a scris poemele.

Germana mea nu e grozavă. Am studiat limba germană în școală, din gimnaziu pînă la facultate, am și dat Germană la bacalaureat (momentul meu de glorie în materie!), însă, între timp, am cam uitat-o, deși nu chiar de tot. Pot să îmi dau seama, cu originalul în față, de calitatea unei traduceri. Și, în mintea mea, Celan sună diferit de traducerile în română pe care le-am citit pînă acum. Într-o zi, poate că o să mă reîntorc la germană doar ca să îl traduc pe Celan, deși știu că e dificil. Celan a sfîșiat limba germană, a pus în ea o mare cantitate de suferință și oroare. M-am gîndit că, poate, el pur și simplu și-a dorit să asasineze limba asasinilor părinților săi, să o mortifice, să o transforme într‑o limbă obscură, absurdă. Poate că acesta a fost modul lui de a se răzbuna pentru moartea părinților săi. Dar ce poezie minunată s-a născut din acest act de răzbunare!

Ce am învățat, ca poet, de la Celan:

că frunzișul poate fi de piatră și crîngul de sulf;

că uneori ne zvîcnește un fulger în jurul gurii;

că trupul cuiva poate fi un vin fără seamăn, că inima poate fi o luntre în lanul de grîu;

că uimirile se schimbă pe întuneric, la fel și uitarea;

că la porțile visului se zbate un ochi singuratic;

că părul îți poate fi purtat de altcineva, că ochii pot fi purtați pe degete ca niște inele;

că poți fi decapitat odată cu lalelele;

că, în fîntîna ochilor (cuiva), spînzuratul își poate strangula funia;

că ne putem face jurăminte pe acoperișurile somnului fără vise;

că toamna își poate mînca frunza din palma ta sau a mea;

că, uneori, în oglindă e duminică;

că ne putem iubi ca mac și memorie și că putem dormi ca vinul în scoici;

că timpul poate fi biciuit pînă la sînge;

că poți îndoi limbile unui ceasornic (al melancoliei) ca pe nuiele;

că ceea ce visezi se poate cățăra pe tine în tăcere;

că un cuvînt pe care îl spui poate trăi mai departe la ferestre;

că pendulul iubirii oscilează între Mereu și Niciodată;

că respirația nopți îți poate fi cearșaf, că îți poți pieptăna sarea din gene;

că poți face schimb de salut cu întunericul;

că există un Amin care ne împiedică să vorbim;

că poți săruta timpul pe gură;

etc.

Pe Celan îl iubesc. N-o să afle niciodată.

Iulian Tănase este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Melciclopedia. Povestea Melcului Prinț (Editura Nemira, 2017).