Trei roluri ale boemei în cultura română

Ar fi nedrept și riscant să vedem în boemă doar niște procese istorice specifice romantismului și, cu atît mai puțin, să o reducem la secvențele pitorești de viață literară sau la anecdotele inepuizabile despre mizeria materială a artiștilor. Nedrept, pentru că boema înseamnă mai mult și pentru că, pe multiple planuri, ea a însoțit societatea românească în ultimii două sute de ani; riscant, pentru că ajungem astfel să ignorăm resurse secrete care ne hrănesc valorile și care se răsfrîng asupra vieții noastre sociale, chiar politice. 

Nathalie Heinich, sociolog francez din școala lui Pierre Bourdieu, explica fascinația exercitată de boemă prin combinația neobișnuită dintre excepționalitate, reușita bazată pe meritul personal, și marginalitate, postura de excludere socială. Democrația oferă șansa realizării individuale superioare, însă cu condiția acceptării normelor sociale: permite recunoașterea oricui, indiferent de origine, dar cere conformism. Deosebită de aceasta, boema constituie o democrație în care oricine poate atinge excelența, emancipîndu-se în același timp de regulile tribului, renunțînd la apartenență, izolîndu-se și zidindu-se în condiția singulară. E combinația dintre elită și marginalitate, dintre forma supremă a recunoașterii sociale și asumarea libertății radicale – figură a unei atotputernicii, sugerează Heinich, similară poate cu aceea a supraomului. Unde vom găsi această fantasmă în cultura română?

În primul rînd, în panteonul cultural. Boema nu e doar un spațiu al minorilor. Îi datorăm lui Titu Maiorescu mai multe portrete de scriitori care au trăit în mizerie. De la el știm anecdota relatată de Alecsandri despre Pralea, cel care „își alcătuise un pat mișcător, scînduri atîrnate la părete, ce le tot schimba după direcția soarelui și pentru care își bătuse cîțiva pari în zid după punctele geografice”. Sau povestea tristă a vieții lui Ioan Popovici-Bănățeanul, „un tînăr de vreo 23 de ani, îmbrăcat în haine de om sărac, statura mijlocie, slab la față, blond, ochii mari, albaștri, strălucitori, un surîs de sfială, dar de o nespusă blîndețe pe buzele învinețite”. Și desigur, tot mentorul Junimii ne-a lăsat imaginea lui Eminescu și a existenței lui „neregulate”. Nu e întîmplător faptul că un creator de canon, arhitect al unei epoci a „clasicilor”, a fost și colportor de istorioare despre sărmanii literaturii române. Jocul boemei se desfășoară la vîrful literaturii, între critici și scriitorii naționali. Ion Heliade-Rădulescu, părintele literaturii române, nu ezită să califice trădarea lui Grigore Alexandrescu, primul nostru poet clasicizat, în termenii marginalității creatoare: „Născut de a fi slugă, crescut în desfrînare, / Copil fără ruşine, din rămăşiţi hrănit, / Slugarnic la mari case, deprins la îmbuibare / Şi rob de bunăvoie, de inimă lipsit / [...] Te bolnăvişi, viperă; cu braţele deschise / Te priimii în casă; te-am pus pe patul meu / Şi privegheam la capu-ţi în ale boalei vise / Întregi şi nopţi, şi zile, ştii tu şi Dumnezeu. // Plîngeam la căpătîiu-ţi, îţi răsuflam lîngoarea, / Răcitele-ţi picioare la sîn ţi le-ncălzeam”. Faptul că găsim istorii ale boemei de la începuturile literaturii române moderne, în interiorul generației de pionieri și fondatori, are o explicație culturală. Literatura română nu a cunoscut altă formă de realizare excepțională. Născută după Revoluția Franceză din 1789, după expirarea Vechiului Regim și a instituțiilor lui, cultura română emergentă nu a avut la dispoziție, ca model de profesionalizare a creatorilor, decît imaginarul boemei. Pentru ea marginalitatea, singularitatea și sărăcia au fost singura sursă de elite în domeniul artelor: din aceeași pastă a rezultat și zgura poporului mărunt de poeți, și s-au turnat marile statui. Ceea ce înseamnă că o parte importantă a memoriei noastre culturale, în chiar nucleul ei normativ, care prescrie ce se celebrează în școli, ce se aniversează în spațiul public și ce continuă să se producă prin instituții, e alimentată dintr-o mitologie a boemei.

În al doilea rînd, în această serie de apariții și reveniri ale boemei în cultura română trebuie să ținem cont de potențialul ei politic. În marginile comunității de artiști se află sursa unui model al autorității, în măsură să irige aspirații politice. În celebra sa analiză a tipologiei dominației charismatice, Max Weber menționează cercul poetului Stefan George pentru a ilustra modul în care o comunitate de artiști se eliberează de condiționările economice, problematizînd în același timp legitimitatea politică. Postura lor marginală, descătușată de contingențe, singulară prin capacitatea de a se emancipa de regulile care supun masele, e similară cu aceea a oricărui lider charismatic. Nu toate grupările de artiști au asemenea preocupări și nu toate epocile o permit. Dar cînd viața cercurilor de creatori intersectează sfera politicului sau dezbaterile morale ale spațiului public, boema hrănește, prin credințele și valorile ei, principiile în numele cărora se revendică legitimitatea – politică sau morală: superioritatea gestului estetic în virtutea gratuității lui, ideea înaltă despre artă și literatură, libertatea creativității în raport cu egoismul, cu spiritul partizan sau cu constrîngerile economice. Autoritatea politică manifestată de Junimea sau autoritatea morală reclamată de cercul sburătorist poartă urmele acestei contaminări ideologice. Mihail Dragomirescu, care a condus pentru o vreme Societatea Scriitorilor Români și i-a sprijinit material pe autorii săraci, care a ilustrat în domeniul esteticii principiile idealiste ale lui Titu Maiorescu, a încercat să se afirme în politica României după Primul Război Mondial printr-un program al „statului cultural”, construit pe baze ale purității etnice și ale autonomiei în raport cu celelalte sfere ale vieții sociale și economice. Și e bine să fim atenți la aceste circuite de valori pentru că resursele boemei au în comun cu dominația charismatică opacitatea. Boema susține o politică a secretului, care emană autorități și construiește legitimități publice după o perdea de iluzii, fără să se expună criticii și raționalizării. E și ea un vrăjitor din Oz, un om mic care vorbește ascuns de o mască mare.

În sfîrșit, în al treilea rînd, boema antrenează un proiect – insolit – de comunitate. Încă din secolul al XIX-lea imaginarul vieții artistice a inspirat reverii democratice. Ideea unei lumi de șanse, în care realizarea să fie accesibilă oricui și care să garanteze în același timp libertatea, a oferit un model utopic al unei comunități care, departe de a masifica, lasă loc singularităților: un spațiu al acțiunii individuale, în care inșii pot să se armonizeze, fără să își suprime particularismul. Ar fi greșit să credem că un asemenea model de democrație a rămas în secolul romantic sau că e menit să se prezinte în continuare doar sub forma unei utopii. Într-un eseu recent despre „respirație”, care e o pledoarie pentru un mod de existență și de arhitectură comunitară în dialog cu mediul, Marielle Macé evocă posibilitatea unei „respirații împreună”. În fața unei lumi ininteligibile și inospitaliere, în fața sistemelor naționale și supranaționale devenite abstracte și inumane, ruperea legăturilor sociale și retragerea în cercurile restrînse pot fi o soluție. Comunitatea în margine capătă o nouă putere de seducție, ca un model concret, legat de experimentele regîndirii ecologiste a societății. Și asta fără să renunțe la secret. „Respirația împreună” o conduce pe eseista franceză la noțiunea „conspirației”, pe care, într-un vocabular împrumutat din sfera literaturii, Marielle Macé o prezintă sub forma cîntului. „Conspirer ici: partager un souffle, c’est-à-dire aussi une sortie, une possibilité de fuite, un chant, qui opposent au moins leur santé rythmique, leur intensité de liens vrais et leur espérance à la métrique des maîtres. Déjà évadés; mais si peu, si précairement”. Dar noi știm, de la Blaga și de la Arghezi, din timpuri de criză socială și din timpuri totalitare, în ce măsură cîntul nu e nici un model transparent, nici un model viabil de comunitate. 

Fără îndoială, boema e una dintre puterile literaturii și artei asupra societății. Prin constelația ei de reprezentări, mitologia biografiei de artist influențează existențele, valorile morale, sociale și politice și, în anumite epoci istorice, configurarea spațiului public. Chiar dacă ne dorim ca literatura să producă schimbări reale în sferele vieții sociale, în cazul boemei acestea nu trebuie primite cu entuziasm, ci prin gesturi critice: e nevoie să înțelegem ce patrimonii și ce autorități, ce proiecte comunitare și ce conduite devin astfel legitime, prevalîndu-se de principiile intangibile ale domeniului artistic și, mai ales, de misterul lui.

Adrian Tudurachi este cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu“ din Cluj-Napoca al Academiei Române.