Trei exerciţii morale

H.-R. PATAPIEVICI Anticomunismul de centru Anticomunismul are o presă foarte proastă. În Occident şi-a căpătat această presă proastă pentru că progresismul s-a definit, după al doilea război mondial, ca fiind de stînga, iar poziţia anticomunistă, atunci cînd nu putea fi afiliată direct "imperialiştilor americani", era taxată drept "visceral anticomunistă": anticomunismul era văzut nu ca o poziţie morală normală, ci ca un soi de streche, un fel de boală care îi apuca pe unii, condamnînd astfel o ideologie care, de altfel - şi aici apare marea mistificare - era bună în esenţa ei, întruchipa ideile generoase ale umanităţii, care fuseseră înjosite, întinate de către o practică inadecvată. Ceea ce cred că oamenii normali trebuie să revendice în spaţiul public este ca poziţia anticomunistă să fie privită nu ca o poziţie extremă, ci, dimpotrivă, ca o reacţie normală, cumpănită, a unor oameni normali faţă de un lucru care a fost el anormal, de-a dreptul criminal. Trebuie să dobîndim o anume respectabilitate pentru poziţia anticomunistă. În politică, opoziţia stînga-dreapta nu înseamnă în primul rînd a arăta cine este la stînga şi cine este la dreapta, ci a arăta cine defineşte poziţia centrală. Altfel spus, cine defineşte ceea ce este normal. Eu cred că asta trebuie să dobîndim: dreptul de a spune că poziţia anticomunistă este una a normalităţii politice, dincolo de împărţirea între stînga şi dreapta. Iar poziţia progresistă, care s-a identificat în Occident cu stînga, trebuie recuperată dinspre adevăratul centru, care este în fond judecata morală. A fi anticomunist nu ţine de poziţia politică pe care o asumi (de stînga sau de dreapta). Poziţia anticomunistă decurge din judecata simplă care spune că atunci cînd îi faci aproapelui tău rău este un lucru în sine rău. Cînd îţi ucizi aproapele, acest lucru este în sine condamnabil. Poziţia anticomunistă pleacă de la observaţia că, oriunde au cîştigat puterea, regimurile comuniste au instaurat sisteme care s-au soldat cu mormane de cadavre. Poziţia anticomunistă nu respinge anumite poziţii ideologice pe care cei care se intitulează comunişti le adoptă, nu înseamnă contestarea unor poziţii filozofice pe care stînga le adoptă, ci pleacă de la observaţia că, acolo unde au fost instaurate regimuri comuniste, legalitatea a fost distrusă, regimul proprietăţii a fost distrus, relaţiile normale dintre oameni au fost distruse şi au apărut instituţii stranii - instituţia poliţiei politice, instituţia încarcerării şi înregimentării societăţii sub un comandament ideologic. Opinia mea este că, atunci cînd anticomunismul este declarat o poziţie extremistă şi viscerală, ar trebui să răspundem: "dar dvs. acceptaţi crima?". Începutul re-centrării poziţiei anticomuniste în spaţiul public trebuie să plece de la reconsiderarea faptului simplu că nu ai dreptul să faci rău aproapelui tău. Iar comunismul întotdeauna a făcut rău aproapelui nostru. Cătălin AVRAMESCU O datorie morală faţă de noi înşine Am să vă spun o întîmplare din timpul celui de-al doilea război mondial. Finlanda, după cum ştiţi, a fost de partea Axei, dar a păstrat într-o oarecare măsură ordinea democratică şi n-a aplicat discriminări împotriva evreilor. Pe frontul de Est s-a creat o situaţie foarte ciudată: soldaţi evrei luptau în trupele finlandeze, alături de trupele germane; există şi o imagine de epocă de-a dreptul zguduitoare, în care vezi cîţiva soldaţi evrei în uniforme finlandeze, cu rabinul lîngă ei, iar în spate se văd trupele germane. Oamenii aceia trăiau o dilemă morală cum greu îmi închipui că poate trăi cineva: erau prinşi între două plăci tectonice ale răului şi trebuia să aleagă. După zeci de ani, s-a făcut un film documentar despre aceşti soldaţi evrei care au luptat în armata finlandeză alături de trupele germane. Unul dintre ei a fost întrebat: "Bine, dar nu ştiaţi ce se întîmplă în Europa, cine este Hitler, nu ştiaţi că are loc Holocaustul?". "Ba da", a răspuns el. "Ştiam că, dacă va învinge Hitler, îi va lua pe evrei şi pe ţigani; dar mai ştiam că, dacă va învinge Stalin, îi va lua pe toţi". Ce vreau să spun cu asta? Problema este una a alegerii strict individuale - o alegere care ţine de o profunzime şi de o intimitate pe care nici nu o bănuiam. Comunismul s-a dorit a fi o teorie politică, o ştiinţă, o ontologie sau o epistemologie. Dar nu a reuşit niciodată să se prezinte pe sine ca o morală. Marii moralişti au fost, într-un anumit sens, nişte aristocraţi. Nu vreau să spun prin asta că erau bogaţi şi privilegiaţi - dimpotrivă, unii erau scăpătaţi şi nefericiţi -, ci că propuneau o anumită nobleţe a sufletului, a simţirii, a expresiei, a cuvîntului. Cred că morala, în acest sens pur practicat de moralişti, în acest sens individualist, este opusă socialismului şi colectivismului tocmai pentru că priveşte sufletul omenesc, corzile interioare ale omului; în schimb, comunismul îi vede pe oameni ca pe nişte rotiţe dinţate ale unui mecanism istoric - de exemplu, al luptei de clasă. Ce aveau de făcut oamenii în viziunea comunismului? Să-şi urmeze destinul de clasă sau sentimentul naţional. Şi totuşi noi, dacă dorim să contăm ca instanţe morale, refuzăm această logică de grup, această logică a "continentului colectiv", şi ne retragem către noi înşine. Din această cauză cred că anticomunismul este o datorie morală a individului, nu este doar o doctrină politică. Noi, în singurătatea noastră, avem această datorie morală faţă de noi înşine - în măsura în care vrem să fim noi înşine. Ion VIANU "Obligaţie" - o noţiune nepedagogică Am venit la această reuniune puţin angoasat din pricina titlului: "Anticomunismul ca obligaţie morală". Pe mine, ideea unei obligaţii morale mai degrabă mă inhibă decît mă stimulează. Nu am nevoie să-mi asum o obligaţie morală pentru a fi anticomunist; sînt, pentru că am trăit, pentru că asupra mea a fost exercitată o culpabilizare intensă şi continuă o bună parte din viaţa mea şi pentru că, la un moment dat, nu ştiu cum şi în ce împrejurări, am simţit că mă pot elibera de ea. "Obligaţia" este, după părerea mea, o noţiune nepedagogică. Ca istorici, domnule Vladimir Tismăneanu şi domnule Cătălin Avramescu, am apreciat enorm ceea ce aţi spus, găsesc că este foarte convingător. Dar faptul de a însoţi argumentele dvs. de noţiunea de "obligaţie" nu creşte valoarea de cunoaştere a ceea ce afirmaţi, ci dimpotrivă, o scade. Conţinutul intrinsec al ştiinţei dvs. este suficient de puternic pentru a convinge. De aceea spun că această noţiune de "obligaţie" nu ar trebui să intre prea mult în discuţie. Nouă ni s-a spus foarte mult, pe cînd eram în liceu, că avem obligaţia să credem anumite lucruri, că avem obligaţia să urîm capitalismul şi duşmanul de clasă, ni s-a spus de foarte multe ori că trebuie să fim "anti". Eu am devenit "anti" trăind, nu pentru că mi s-a spus la şcoală, şi nu în sensul în care mi s-a recomandat. Aşa încît, pentru mine, ideea de "obligaţie morală" nu reprezintă o amintire plăcută. Iar pentru cei din generaţia tînără şi foarte tînără - căci la ei trebuie să ne gîndim mai întîi - nu cred că ideea de obligaţie reprezintă un stimul în gîndire, ci mai degrabă un îndemn la nonconformism şi la revoltă.