Trei crize de treizeciste
Femeie. Mediul urban. Studii superioare. 30 de ani acum, la 20 de ani de la Revoluţie. 10 ani petrecuţi în comunism. Cînd îşi mai dă şi ea cu părerea despre "acele" vremuri, mulţi (mai în vîrstă) îi spun pe un ton superior: "Tu erai prea mică, ca să-ţi mai aduci aminte cum a fost pe atunci". Şi totuşi nu este aşa. Simte, ca pe un fel de piatră legată de picioare, ca pe o strîngere de inimă, acele amintiri. Care îi sînt de fapt negate. Cumva, n-are dreptul nici să le aibă, nici să spună că nu le are. Cu toate astea, reminiscenţele din toţi anii, de care psihologii spun că te formează ca om, au avut impact. Fizic nu se deosebeşte prea mult de o "tinerică din astea de 20". Ciudat, dar cam aşa e cu toate din generaţia asta, unii chiar îi dau mai puţin. Poate pentru că profită, acum, la 30 de ani, de ce n-a avut în copilărie şi adolescenţă. Că nu poţi spune că următorii ani de la Revoluţie au fost dintr-odată capitalism, ca acum. Nu, în adolescenţa ei, vremurile nu s-au schimbat prea mult, s-a mers ani buni în virtutea inerţiei. Aceleaşi lipsuri, aceeaşi nesiguranţă a zilei de mîine. Pe cînd cele născute după ’89... dar să nu mai vorbim de ele şi aici. Aici se vorbeşte doar despre cele de 30. Cu toate că, uneori, o mai apucă aşa, o obidă, că ea nu s-a născut cu telefonul mobil la ureche sau cu Internetul la îndemînă. Şi, mai mult, nu s-a născut şi nu s-a format într-o perioadă în care să existe o perspectivă de realizare. Cînd era mică, avea o realitate. Realitatea supravieţuirii. În adolescenţă, următorii ani după căderea comunsimului, realitatea s-a schimbat din nou. Atunci a îmbătrînit subit. A trebuit să meargă mult timp pe nisipuri mişcătoare, să prindă oportunităţi care nu ştia exact unde vor duce. A fost o luptă pentru identitate. Nici acum, la 30 de ani, nu poate spune că îşi poate asuma o identitate deplină, cu straturi mai profunde. Iar pînă la urmă, criza ei de treizeci este că startul în viaţă oricum şi l-a pierdut. Portret 2 Femeie. 30 de ani. Concediu maternal. Al treilea, pentru că deja are doi îngeraşi blonzi, ca soţul. Ochii negri i-au moştenit de la bunicul din partea mamei, el avea aşa forma şi culoarea asta intensă. Este mamă prin alegere, nu prin accident. Ştie că multe dintre colegele ei de facultate s-au realizat, au joburi, nu doar "locuri de muncă", au cariere, maşini străine şi parfumuri scumpe. Ea şi-a dorit însă ca pînă la 30 să aibă "celălalt" tacîm. Şi-l are. Din plin. Nu îşi doreşte altceva, deşi multe de-un leat cu ea spun că ea este o smintită. O femeie de azi trebuie să fie egoistă, să se bizuie în primul rînd pe ea, nu pe ajutorul unui soţ. Dar ea crede totuşi în tradiţionala "femeie la cratiţă". Nu se poate lăuda ca altele cu contacte sau contracte, dar se bucură pentru copiii ei. O întristează doar faptul că nu-i este recunoscută fericirea. În gura lumii de azi ea n-are cum să fie mulţumită, dacă nu s-a realizat oficial, iar oficial azi înseamnă să ai carieră. Nimeni nu-i recunoaşte realizarea prin familie. Dacă însă o întrebi de fetiţa ei, dacă îi doreşte să aibă aceeaşi viaţă... mama zîmbeşte, se gîndeşte puţin, cu ochii în jos, încercînd să-ţi dea răspunsul pe care să-l înţelegi. Nu e uşor să fii mamă, deci, din pur instinct matern, îşi doreşte pentru copila sa o viaţă uşoară. Adică o carieră la un birou, ferită de problemele femeii casnice care trebuie să pună întotdeauna fericirea celorlalţi înaintea propriei fericiri. Portret 3 Femeie. 30 de ani. Provenienţă " mediul rural, stabilită la oraş după multe discuţii cu ai ei, după multe mini-tragedii şi emoţii şi frica de a nu reuşi. Pentru că n-avea prea multe şanse. Cînd era mică, obişnuia să-şi privească mama cum ţinea o casă întreagă, pe ea, pe fraţii ei, pe tatăl ei, pe părinţii ei. Pe lîngă munca la CAP, făcea ce făcea şi adăuga parcă zilei timp, ca să mai muncească şi prin casă. Ea la treburile casnice, tatăl ei la cîrciumă. Seara tatăl ei era cel obosit. Ştia despre mama ei că se măritase devreme, la 17 ani. Are mamă tînără, dar pare mult mai bătrînă. Nu voia să ajungă aşa. Atunci a venit Revoluţia. Atunci a crezut că a venit pentru că s-a rugat ea (doar în gînd, altfel n-avea voie) să nu ajungă ca mama. După Revoluţie totul s-a schimbat. Au primit pămînturile înapoi, a fost multă tensiune pe atunci în familie. Dar din toate astea nimeni nu s-a mai gîndit că ea trebuie să se mărite şi să-şi facă familie. Aşa că a terminat liceul şi a ajuns la facultate. La Bucureşti. De unde nimeni n-ar mai fi putut să-i spună că trebuie să fie ca maică-sa. Să nu fie înţeleasă greşit. O iubeşte ca pe ochii din cap, dar nu vrea să ajungă ca ea. Acum, la oraş, are o carieră, are maşină... Doar bunica ei o mai întreabă: dar un bărbat ai în viaţa ta? Şi, de fapt, n-are, dar nu-i spune că n-are. Bunica s-ar amărî. Ar zice că e deja fată bătrînă la 30, că nu s-a realizat şi că n-o să aibă nimeni grijă de ea la bătrîneţe. Cum însă să-i explice că are un fond de pensie privată, conturi în mai multe bănci, casă pe numele ei şi o perspectivă de carieră din ce în ce mai prosperă... şi că toate astea vor avea grijă de ea la bătrîneţe, mai bine decît ar face-o un soţ? Cum să-i explice că azi, o femeie la 30 nu mai are nevoie de un bărbat ca să fie fericită?
