Trăim periculos
România este una dintre țările cu cea mai activă seismicitate din Europa și între primele țări din lume în ceea ce privește expunerea la cutremur după suprafața construită. Iar București e capitala europeană cu cel mai ridicat risc seismic pentru populație. La nivel național, 75% din populație și peste 60% din infrastructură sînt expuse riscului seismic. Cifrele sînt, poate, abstracte. Însă matematica nu iartă. Trăim periculos, ca pe nisipuri mișcătoare – sau, dacă vreți, pe pămînturi cutremurătoare.
O dată la cîteva decenii, cu o ritmicitate care ar trebui să ne dea fiori, sîntem zguduiți de cîte un seism mai zdravăn. Ce-am învățat din catastrofele trăite de generația noastră sau de cea de dinainte? Știința a avansat enorm. Nu, însă, și politicile publice. Sau nu în aceeași măsură.
Înainte de cutremurul din 1940 nu aveam reglementări tehnice referitoare la proiectarea seismică a clădirilor. Însă prăbușirea unor clădiri înalte, inclusiv unele noi pentru acea vreme, din beton armat, a condus la inițierea unor reflecții și a unor normative de construire în vederea reducerii riscului de prăbușire. În 1963 și apoi, în 1970, normativele au fost înăsprite. Nu îndeajuns pentru a preveni dezastrul de la cutremurul din martie 1977, soldat cu cel puțin 1.500 de victime și cu pagube materiale greu de clasat. Sub regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu au fost elaborate normative noi, încă și mai aspre. Însă clădirile avariate nu au fost consolidate. Iar criza economică – să ne amintim, Ceaușescu își propusese să lichideze datoria externă a României – a făcut ca reglementările să fie aplicate mai mult de formă. Ceea ce face ca mare parte din fondul construit existent să fie în continuare expus riscului seismic.
Sînt mulți factori care au contribuit la această vulnerabilitate. După 1990, incapacitatea administrativă, care se traduce prin incapacitatea de a impune aceste norme în mod unitar, așa cum au fost gîndite. Sărăcia care îi face pe oameni să renunțe la siguranță în favoarea unui preț suportabil al casei. Lăcomia dezvoltatorilor, care preferă să facă rabat la calitate și la siguranță pentru a obține mai mult profit. Corupția funcționarilor care verifică siguranța în construcție. Incompetența. Delăsarea. Toate, cumulat, vor face ca impactul următorului cutremur major care va lovi România să fie încă și mai dureros. Și dacă ar fi doar victimele produse de seismul propriu-zis... Însă și supraviețuitorii unui eventual cutremur major vor fi puternic afectați în absența unui program național de instruire. Japonia – probabil țara cea mai expusă seismelor de proporții – desfășoară, de decenii, programe de instruire a populației: tocmai conștientizarea riscurilor face ca numărul victimelor să fie relativ scăzut. Nu poți să prevezi și cu atît mai puțin să previi un seism major, dar poți să te asiguri că mobila din casă e bine ancorată, că ai un stoc „strategic” de medicamente și alimente, că știi cum să te ferești cînd e să vină, că ai stabilit un loc de întîlnire cu familia, într-un loc sigur, în caz că nu sînteți împreună cînd se întîmplă, departe de clădirile șubrezite. Cea mai bună armă e pregătirea.
