Trăim într-un multivers aici, pe Pămînt
Îmi petreceam fiecare vacanță la țară, unde bunicii mei aveau multe animale: vacă, oi, porci, găini, rațe, bibilici, cîini, iepuri. Cînd ajungeam acolo, bunica îmi spunea că Rex mă așteptase cu nerăbdare să vin în vacanță, și eu o credeam. Nici ea, nici el nu mai trăiesc de mult. Îmi dădea o bucată de mămăligă, sau resturi de la masă, iar eu mă duceam la el bucuroasă și nu mi se părea nicicum faptul că era legat cu un lanț, lucru pe care nu suport să-l mai văd acum. O altă sarcină a noastră, a nepoților, era să ducem seara oile la păscut. Îmi luam o carte și o verișoară, stăteam pe pătură și, în funcție de verișoara care mă însoțea, citeam sau vorbeam despre serialele de la televizor. Într-o zi, tot vorbind noi despre viața unor personaje, am pierdut oile. Primul lucru pe care l-am auzit a fost tăcerea. Nu se mai auzea rumegatul oilor, nici foșnetul tufișurilor. Le-am căutat disperate. Ne-am întors dărîmate, hotărîte să mărturisim bunicilor ce se întmplase, dar am descoperit oile în vîlcea. Poate că se plimbaseră puțin prin lăstăriș și se întorseseră apoi cu burta plină. Sau poate că fuseseră dintotdeauna acolo, iar disperarea ne luase simțurile.
Bunica mea vorbea cu animalele, iar eu o priveam fascinată, ca pe o mare vrăjitoare, și eram convinsă că și ele o înțelegeau. Vorbea cu vaca dimineața, cînd o conducea la poartă, către văcarul de pe uliță, vorbea cu ea seara, cînd se întorcea de la păscut, și o mîngîia pe grumaz, vorbea cu ea cînd o mulgea. Prindea cîte o găină prin obor, curtea cu animale din spatele casei, o mîngîia și-i vorbea drăgăstos. Apoi, cînd mă întorceam toamna acasă, la oraș, prindeam pisicile care se cuibăreau prin jurul blocului, le țineam la piept și le vorbeam. Le dădeam de mîncare cățelușilor abandonați și le vorbeam. Tare mîndră am fost odată cînd am reușit să îmblînzesc o pisică de care nu se putea apropia nici un copil. I-am tot vorbit pînă am reușit să o prind și s-o bag în sîn, la căldură. Așa am stat cu ea mult timp, pe bancă. Nu m-am mai jucat cu copiii, am stat cu pisica, pentru că adormise lipită de pielea mea. Eram convinsă că eu și animalele avem o relație cu totul specială.
Acum știu că înțeleg animalele și că animalele din jurul meu mă înțeleg și ele pe mine. Vorbesc cu orice pisică sau cîine care-mi iese în cale, vorbesc cu veverițele din jurul blocului sau cu cele din parc, vorbesc cu pițigoii care vin iarna la semințele de pe pervazul bucătăriei. Nu știu dacă mă înțeleg ei, nu am avut nici o experiență de apropiere cu o pasăre. Sau nu cu o pasăre vie. În copilărie, în toiul iernii, am găsit în spatele blocului o vrabie – pe atunci iernile erau geroase, ceva care pare SF acum. Cineva, sau poate că a fost doar un gînd al meu, mi-a spus că poate e amorțită de frig, așa că am luat-o în casă. Am ținut-o o noapte întreagă înfășurată într-o bluză de trening, ținînd urechile ciulite, nu cumva să-i ratez ciripitul. Dar bineînțeles că nu a scos nici un sunet. Dimineața am dus-o afară. Îmi amintesc mirosul bluzei mele de trening.
Mă gîndesc adesea că oamenii de știință vorbesc despre universuri paralele, cînd noi, de fapt, trăim într-un multivers aici, pe Pămînt. Păsările au propriul univers, oamenii altul, insectele altul și tot așa. Fiecare specie are un set de legi, un timp propriu, o viteză de viață proprie – pentru noi, de exemplu, furnicile se mișcă repede, dar poate că ele percep altfel viteza, poate că se mișcă la o viteză normală, iar pe noi ne văd super-lenți. Doar spațiul îl împărțim, sau anumite părți din el, dar nici aici nu e chiar așa, pentru că altul e spațiul pentru noi, și cu totul altceva poate însemna pentru o altă specie. Dintre păsări, poate că cele mai fascinante mi se par drepnele. Ele trăiesc doar în aer, la o super-viteză, nu aterizează absolut niciodată pe pămînt. Se hrănesc în aer, dorm în aer, se împerechează în aer. Doar în perioada de cuibărit stau ele locului, cît de cît. Helen McDonald, în eseul Vesper Flights din cartea cu același titlu, numește drepnele the closest things to aliens on Earth.
Și acum îmi vine în minte sfîșietoarea proză scurtă a lui Ted Chiang, The Great Silence, în care personajul, un papagal vorbitor, spune că oamenii sînt porniți să găsească semne de viață inteligentă în spațiu, dar nu aud vocile speciilor inteligente care trăiesc cu ei aici, pe Pămînt.
Și, bineînțeles, vorbesc zilnic cu animalele noastre. Eu, soțul și fiul meu trăim împreună cu trei pisici și o cățelușă în vîrstă de 12 ani. Pe motanul Washington l-a adus soțul meu, Mircea, acum mulți ani, pe Tobe am găsit-o eu aruncată pe scara blocului, pe Ato, mezinul pisicesc, l-au găsit soțul și fiul meu sau, mai bine zis, el i-a găsit pe ei, pe cînd se întorceau de la școală. Din prietenia cu cîinii am învățat că nu poți avea o relație echilibrată dacă nu ești un om echilibrat. Liniștit, calm, stăpîn pe tine. Altfel, cîinele nu o să te asculte. De la pisici am învățat detașarea și să-mi țin trează curiozitatea.
De cîțiva ani, de cînd ies cu Filip la joacă, îi arăt fiecare gîză, pasăre, animal care-mi apare în față, iar de ceva timp a început să-mi arate și el. În parc, îmi arată copacii – pe care îi văd cu totul altfel după ce am citit Viața secretă a copacilor, de Peter Wohlleben – și-mi citește de pe plăcuțele lor ce specie sînt. Oriunde ne-am afla, fiul meu îmi arată tot felul de plante și de insecte, iar eu deschid pe telefon o aplicație, ca să le identific. Vorbim și cu ele. Nu poți iubi o lume dacă nu o cunoști.
Diana Geacăr este scriitoare, traducătoare și pasionată de birdwatching.
Foto: wikimedia commons
