„Traduttore-traditore“ - anchetă

Cînd traduceți o carte, cît e fidelitate și cît e trădare?

● Alexander BAUMGARTEN

Îmi iau curajul să spun că sintagma traducătorilor/trădători are sens numai pentru o parte a lor. Disting între: 1) traducătorul care doar varsă în propria limbă un model despre care numai el a decis că este un original, încercînd în consecință în el experiența pură a principiului, și 2) traducătorul care poate să reverse în propria limbă, asumînd un model de tradus pe care îl tratează ca pe un intermediar, originea pe care el o identifică în model și are în ea chiar experiența pură a principiului. Cei doi seamănă cu pictorul care își vede modelul cu ochii proprii și îl copiază în culori și, respectiv, cu pictorul care privește cu ochii lui Dumnezeu modelul și pune în pictura sa culorile pe care abia așa le vede. Eu încerc de mult să fac translația dintre cele două figuri și abia dacă am înțeles că nu sînt eu cel care poate să decidă în ce măsură am reușit. Știu doar că primul traducător, într-adevăr, trădează, în vreme ce al doilea, de fapt, transmite. Știu apoi că primul traducător nu educă pe nimeni, în vreme ce al doilea decide limba cititorilor lui înainte de a-i educa pe ei cu sine deopotrivă. Mai știu că primul traducător nu aude vocea care străbate în geneza tuturor modelelor sale, crezînd că modelul său este un simplu act încheiat, pe cînd al doilea face o interpretare ce caută în model orizontul unor posibilități istorice. Apoi, cred că primul traducător stă ierarhic sub poeți, romancieri, inspirați, culți și inculți, pe cînd al doilea stă categoric deasupra lor, între aceștia și lumea divină.

● Ioana COSTA

Odată ce acceptăm posibilitatea (sau chiar necesitatea) retraducerilor, admitem existenţa variantelor în echivalarea unui text dintr-o limbă într-alta. Traducerile care se diferenţiază minimal, prin opţiuni de vocabular şi sintaxă, sînt relativ rare şi, cumva, mai puţin interesante. Cu adevărat relevante se vădesc însă cele care corespund unor asumări traductologice distincte, de tipul limbaj arhaizant versus limbaj contemporan. Principiul este viabil, dincolo de constatarea simplă a faptului că ne aflăm în faţa unui produs artificial: un text produs, să zicem, în secolul al XXI-lea, cu un aspect lingvistic prezumat pentru secolele/mileniile anterioare. Rezultatul este remarcabil ca virtuozitate filologică şi se transformă într-o lucrare care poartă, cu mult mai mult decît alte transpuneri dintr-o limbă în alta, dubla pecete a autorului şi a traducătorului. Traducerea este, în acest caz, nu un văl transparent care să îi permită cititorului accesul la opera orginară printr-un proces de intermediere lingvistică, ci un văl brodat care atrage atenţia asupra sa, o realizare artistică în sine. Traducătorul poate prefera o prezenţă elaborată, vizibilă printr-un vocabular şi o sintaxă mai puţin familiare publicului său, subliniind distanţa pînă la autor, sau, dimpotrivă, estomparea propriei munci, într-o tentativă de a-i da cititorului iluzia că are contact direct cu textul.

● Simina POPA

M-am întrebat cine ne-a făcut felul cu vorba asta cu două tăișuri, de traducător-trădător, care te face să rîzi, dar nu chiar, și care sădește de atîta vreme o umbră de bănuială în ochii cu care e privită profesia.

Scriitorii au încredere în traducătorii lor. Cititorii au încredere în traducere. Editorii sînt și ei nevoiți să se încreadă. De unde, atunci, faima de trădător, lipită scai de un om pe care te bazezi?

E banal deja experimentul în care același text literar – deci care depășește dimensiunea de text strict funcțional – e tradus diferit de mai mulți traducători. Faptul că necunoscuta – textul sursă – are mai multe rezolvări, cu variabile grămadă, corecte și argumentate, poate genera neîncredere, just. Adică e bine și dacă zici așa, și dacă spui altminteri? Da, fiindcă, din fericire, limba are destule cuvinte. Meseria presupune acel aport de subiectivism: traducătorul trebuie să aleagă între cuvinte, să ia decizii și să le prefere pe unele altora. Dar asta poate fi considerată o trădare poate doar față de toate celelalte variante posibile de traducere, care, dacă ar fi prezentate toate, de dragul corectitudinii și al unui exercițiu de imaginație, ar face o poveste imposibil de citit.

Așa că, ajungînd și la partea de fidelitate, prin alegerile pe care le face, traducătorul e fidel profesiei sale, care implică să își asume o variantă valabilă, conștient fiind că nu e singura. Dar este felul lui de a spune povestea.

Nu vă simțiți trădați, dragi cititori, scriitori și editori. Noi, traducătorii, sîntem fideli, în felul nostru.

● Claudiu SFIRSCHI-LĂUDAT

Cred că toți ne începem traducerile avînd idealul fidelității în minte, dar le încheiem cu un gust amar de trădare. Și asta nu cu intenție, nu fiindcă am fi niște trădători, ci tocmai pentru că noi înșine sîntem primii trădați – și anume de propria limbă. Limitele limbajului devin și limitele traducerii, iar astfel traducerea nu mai e trădare, e adaptare, inventivitate, e libertate într-un spațiu îngrădit, e empatie. Într-o ipotetică sală de judecată în care ar fi convocați toți traducătorii lumii, poate că am pleda vinovați de trădare, dacă munca noastră n-ar fi, în primul rînd, un efort continuu de înțelegere și de transplantare a unor cuvinte care înmuguresc diferit în mințile cititorilor, în funcție de „clima“ în care au fost educați. Iar dacă e să vorbim despre trădare, am îndrepta degetul mai întîi spre autor, care și-a trădat gîndul punîndu-l în cuvinte, apoi spre cititor, care l-a înțeles cum a putut. Noi, traducătorii, doar mijlocim neînțelegerea, o facem mai de înțeles. Dar aș ieși din cercul restrictiv al metaforei „trădării“. Altminteri, rezultatul traducerilor va fi mereu un eșec. Departe de mine gîndul de a susține că traducerea ar fi o îmbunătățire, o sporire a originalului. Rămîn la ideea empatiei ca fiind cea mai elocventă pentru demersul de transpunere din limbi și culturi diferite de ale noastre. Te pui în papucii autorului – sau în ce-o purta el – și îi reiei și îi refaci firele gîndirii din covorul persan al textului, astfel încît să nu i se vadă cusăturile. Cititorul trebuie să rămînă cu impresia că a citit originalul, că n-a existat nici o mediere între el și text. Traducătorul e – așa visez eu – un magician, un artist al iluziei. Dacă e nevoie de puțină trădare aici, de ce nu? În literatură, totul e permis. Doar există capodopere care au în miezul lor o trădare, nu?

● Alexandru Al. ȘAHIGHIAN

Trădare? Nicidecum, trădare e doar o traducere proastă.

Ce-ți trebuie este o bună cunoaștere a ambelor limbi. Și, desigur, cunoașterea atît a culturii, cît și a autorului din care traduci. În felul acesta vei ști și care e respectul datorat, și ce riscuri trebuie să-ți asumi.

Traducătorul e un mijlocitor care adeseori se mișcă pe muchie de cuțit – între fidelitatea datorată autorului și libertatea datorată limbii. Echilibrul e precar, măsura e totul: prea multă fidelitate strică, la fel ca și prea multă libertate. Cînd înclină prea puternic spre libertate, traducătorul să nu uite că e un slujitor. Iar cînd, dimpotrivă, îi face prea multe temenele autorului, să nu uite că nu e robul lui.

Trebuie să știi să-ți calculezi și „pagubele colaterale“ și să te străduiești să le menții în limite rezonabile. 

Nu există nici o formulă magică în stare să-ți deschidă porțile traducerii desăvîrșite; există, în schimb, seriozitatea, răbdarea, dubla perspectivă și compromisul atent cîntărit. Și jocul cu limba! Căci gravitatea înțepenită îi e fatală traducătorului… Traducerea n-are voie să „strîngă pe la încheieturi“, ea este bună (sau, în fine, pe-aproape) abia cînd ai reușit să te și joci cu limba, cînd i-ai imprimat preciziei sensului necesara lejeritate.

Și ar mai fi și lipsa de aroganță: traducătorul să nu uite că-i slujește deopotrivă pe autor și pe cititori. Iar dacă traducătorul are toate aceste calități, și pe deasupra și ceva talent – cine știe, s-ar putea să fie pe drumul cel bun…

● George VOLCEANOV

La sfîrșitul anilor ’80 și la jumătatea anilor ’90 am combătut pe frontul invizibil al confruntărilor de traducere (la Editura Univers, la solicitarea Denisei Comănescu), respectiv al „revizuirilor“ (ca negrișor, la RAO, la solicitarea Liviei Szász). Era un fel de luptă cu „trădările“ frecvente comise de traducători mai mult sau mai puțin înzestrați cu talent și cu o conștiință artistică. Am acumulat o experiență enormă, benefică, de pe urma acestei activități desfășurate „sub protecția anonimatului“. La 40 de ani, deși cu foarte puține traduceri din engleză la activ, eram deja cunoscut în lumea bună a marilor edituri bucureștene. Contrasensul și calculul lingvistic (acesta din urmă extins și la nivelul timpurilor verbale în traducerea vorbirii indirecte sau a structurilor sintactice ce necesită o anumită concordanță a timpurilor), slaba cunoaștere a limbii române duc adesea la trădarea originalului. Am scris mult pe tema asta, în Vatra, Infinitezimal, Revista de traduceri literare.

Am învățat nu doar din greșelile altora, ci și din propriile greșeli, semnalate de redactorii cu care am colaborat de-a lungul timpului. Ne amăgim că sîntem infailibili, că realizăm traduceri perfecte. Fals! Nu există traduceri perfecte, după cum nu există traduceri definitive. Ca și autorii originali, traducătorul tinde spre perfecțiune, dar, la distanță în timp, simte nevoia revizuirilor, a modificărilor efectuate la nivel microtextual. Sper că mă număr printre numeroșii traducători români care „țin aproape“ de original – pentru că avem traducători excelenți din toate limbile.

Foto: flickr.com