Traducerea și adaptarea
Ce cauți tu aici? De ce ai venit? Dar dumnevoastră de ce ați venit? Tu, aici? Și dumneata de ce-ai mai venit? Ce faci aici, mă? Și-atunci de ce mai vii? Tocmai tu să vii?
Toate ar putea fi variante de traducere a unei replici de film care în engleză ar suna simplu, dar interpretabil: Why are you here? Cînd traduci, contextul este esențial, iar în cazul filmelor contextul înseamnă replicile dinainte și cele care vor urma, dar și momentul din film în care sînt rostite, mimica și gestica personajului, poziția interlocutorului, prezența sau absența altor personaje, cadrul în care se află și uneori chiar situarea în cadru a personajului, muzica sau efectele sonore care însoțesc replica, ritmul general al filmului, cadența replicilor dintr-o scenă. Toate potrivite pe ecran nici prea devreme, nici prea tîrziu, pentru că o milisecundă ar putea strica suspansul. Totul exprimat cît mai coerent, pe structura logică a frazelor în limba în care traduci filmul, redat de fiecare dată pe un rînd, cel mult două, așezate la mijlocul ecranului, pe cît se poate rîndul de sus egal cu cel de jos sau mai scurt decît el.
Traducerea filmelor înseamnă totdeauna adaptare. La toate cele enumerate pe scurt, dar mai ales adaptare la publicul care va vedea filmul, pe care textul scris de mine îl va însoți în întunericul sălii de cinema, uneori ca o mînă de care se ține strîns, alteori ca o balustradă de care se ține din cînd în cînd, poate chiar deloc, dar care știe că e acolo la nevoie. Misiunea mea nerostită, care devine totodată convenție între mine și realizatorul filmului, este să însoțesc publicul pînă la genericul final dîndu-i impresia că a mers singur, ca și cum ar fi înțeles replicile indiferent de limba în care vorbeau personajele. Uneori un detaliu mărunt precum un articol despărțit la capăt de rînd de substantivul lui sau o replică-fantomă care stă pe ecran mult prea puțin ca ochiul să ajungă să o vadă ar putea distrage atenția spectatorului de la imagine, l-ar face să uite că poate parcurge singur filmul. La fel cum o subtitrare prea încărcată i-ar solicita prea mult concentrarea pe partea de jos a imaginii, pierzînd detalii importante sau scene întregi din film. Mi-amintesc experiența vizionării la cinema a unui film a cărui acțiune se petrecea în America anilor ’40 a lui Kerouac, cînd m-am agățat salvator de subtitrare, pentru ca peste un sfert de oră să-mi dau seama că uitasem să mă uit la film în slalomul meu prin textul excesiv de încărcat al traducerii. La fel de frustrant ca atunci cînd nu înțelegi deloc limba filmului, dar traducerea este prea simplificată, prea scurtată, golită de nuanțe. În ambele cazuri, adaptarea este cheia, iar ea se află în mîna traducătorului audiovizual.
Genul traducătorului audiovizual discret pe care l-am îmbrățișat la început intuitiv, pe care îl recomandă constant teoreticienii de la Aline Remael și Jorge Díaz Cintas încoace, pare a fi cel cîștigător atît pentru public, cît și pentru realizatorii filmului. Subtitrarea însoțește natural filmul, cît mai obiectiv posibil. Dar traducerea unui film înseamnă de fiecare dată redarea în altă limbă a unor elemente culturale care nu pot fi explicate printr-o notă de subsol, nici căutate rapid pe Google. Înseamnă deseori jocuri de cuvinte care nu au corespondent egal ca nuanță sau ca număr de litere, înseamnă glume care, nesurprinse în cele două-trei secunde de text afișat cu precizie atunci cînd ele sînt rostite în film, se pierd complet. Înseamnă stiluri de limbă care diferențiază personaje și care, neredate corespunzător, vitregesc filmul pînă la a-l face de neînțeles. Mi-aduc aminte de un film în care personajelor care vorbeau cu accent din nordul Franței le-am dat un neaoș accent moldovenesc. Sau de versurile trupei franceze de hip-hop NTM pe care le-am adaptat în română pentru un documentar. Dar îmi amintesc și experiența unui festival de film la care cunoscătorii de română din sală s-au amuzat teribil, deși era un thriller coreean cît se poate de dur. Autorul subtitrării își luase munca atît de-n serios, încît dialogul dintre un tînăr și bunicul lui suna ca un schimb de replici colorat între niște puști în curtea școlii, iar înjurăturile erau niște invenții unice, savuroase fără îndoială, dar care nu aveau nici o legătură cu filmul.
Adaptarea filmelor se schimbă în timp. Traducerea audiovizuală este strîns legată de evoluția mijloacelor de difuzare a filmelor – subtitrarea pentru 35 mm avea cerințe diferite de cea pentru festivalurile de film, mai apoi pentru platformele online, de exemplu –, dar este mai ales legată de limba consumatorilor de film. Avînd uneori acces la filmele din Arhivă și la traducerile făcute pentru ele acum cîteva zeci de ani, aleg de fiecare dată să adaptez altfel subtitrările pentru spectatorii de azi. Limba e vie, se schimbă constant, ce era atunci un termen uzual a ajuns azi un arhaism pe care un copil nu-l mai înțelege și, dacă filmul nu are caracter didactic declarat, subtitrarea ideală nu ar trebui să abunde în termeni care să-i îngreuneze spectatorului experiența vizionării. Mai mult, există azi o deschidere încredibilă către adaptarea pentru categorii speciale de public, de la ceea ce Anna Matamala numește easy-to-read and plain language la subtitrarea adaptată persoanelor cu vederea slabă, persoanelor cu neurodiversitate sau celor neauzitoare, ca să enumăr doar cîteva dintre tipurile de traducere audiovizuală care mă interesează în ultima vreme.
Îmi place să le arăt colegilor mai tineri pe care-i formez în traducere și adaptare un citat dintr-un lingvist danez, Henrik Gottlieb: „Datorită complexității subtitrării, traducătorul de film trebuie să aibă urechea muzicală a unui interpret, sensibilitatea stilistică a unui traducător literar, precizia vizuală a unui editor de film și simțul estetic al unui designer de carte”.
Ligia Soare este traducătoare și organizatoare de evenimente culturale, inițiatoarea unui atelier de traducere audiovizuală organizat în cadrul Asociației Animest.
Foto: wikimedia commons
