Totul se plăteşte

Invitaţiile pe care le primesc zilnic se caţără unele peste altele şi alcătuiesc, pe biroul meu, o moviliţă de materiale mai mult sau mai deloc reciclabile. Plicuri albe sau mov, suluri sau papirusuri, muţunachi caraghioşi pe burta cărora scrie oareşce, pernuţe inscripţionate, tricouri pe care sînt imprimate o zi, o oră şi-un cuibuşor de nebunii, cutiuţe şmecherite în care găseşti cîte un bileţel care te invită misterios să vii într-un loc fabulos unde ţi se va întîmpla ceva la care, promit ei mincinos, nu s-ar fi gîndit şi aşteptat neam de neamul tău. Deşi, credeţi-mă, toate petrecerile de firmă din oraş arată la fel. Surprize zguduitoare, distracţie pultacee, revelaţii năucitoare. Mi se promit aproape în fiecare zi, atunci cînd sînt chemată să dau sept în sept cu high life-ul bucureştean, la petreceri unde e bine să te duci, ca să nu pierzi legătura cu lumea în care trăieşti (da, eu vieţuiesc în jungla mondenă). Şi ca să fii chemat şi altă dată. Nimeni nu e invitat chiar pe gratis, deşi acolo mîncarea, de obicei multă, grasă, spectaculoasă, şi băuturile, desfrînat de multe, gata să cherchelească papilele oricărui beţivan mai cu fason, se distribuie doar pe bază de zîmbet larg şi oleacă de îmbulzeală în zona meselor cocoşate de bunătăţi. Cu ceva tot trebuie să plăteşti. Pe mine, de exemplu, organizatorii mă poftesc insistent - cu invitaţie tipărită, notificare pe e-mail şi telefon de confirmare - ca să fie convinşi că mă prezint, observ şi public apoi cîte o ştirucă despre ceea ce s-a comis la locul faptei. (Asta pentru că eu nu fac parte tocmai din lista de oaspeţi de mîna întîi, ci din aceea cu invitaţi confort doi - sporit -, adică din eşalonul căruia i se acordă şansa să popularizeze măiestria cu care a fost organizată întîlnirea ce are, desigur, obiective nu cumva culturale, ci, musai, advertoriale.) Vedetele, adică aceia care apar des la televizor, sînt oaspeţii cei mai rîvniţi. Pentru că presa îşi va publica ştirile a doua zi agăţîndu-se de cîte-o ispravă a vreunei duduci cunoscute, care-a venit proţăpită la braţul unui domn bogat sau măcar celebru, şi care purta o ţoală scumpă demnă de pozat şi aşezat de-a curmezişul paginii cu "Aşa nu..." sau "Aşa da...". Vedeta îşi va plăti biletul de intrare stînd la poză în faţa unui panou pe care tronează, lăbărţat, numele sponsorului sau al companiei care organizează lansarea nu’ş cărui produs revoluţionar. Revoluţia însă nu va avea loc, dacă nu garantează pentru ea lumea bună, aşa-numitul high life, aşa de insuportabil de des denumita - cu un pleonasm care spune destul despre caracterul gregar al celor desemnaţi şi despre sfrijita învăţătură de carte a mînuitorilor de cuvinte - "lumea mondenă". Merg des la high life parties, cîteodată şi la două în aceeaşi seară. Zîmbesc ipocrit, strîng mîini, aşez pupături la doi centimetri de obrazul năclăit de fard al adversarei mele din meciul în care se aruncă dintr-un teren în altul cocoloaşe de vorbe goale: "Uau, ce bine arăţi", "E super, super rochia ta!", "Eşti al naibii de trendoasă!", "Mulţumesc muult, darling, că ai venit!". Mă întîlnesc acolo cu cei care lucrează în corporaţii, pe care-i recunosc după hainele "în tendinţe" şi după limbajul de rumeguş barbar, englezit. Îi pup pe toţi, fiindcă ei sînt cei care-mi vor decide soarta într-o lună sau două, cînd vor strîmba din nas la ofertele mele şi vor hotărî dacă produsul meu (care, întîmplător, e chiar viaţa mea) e destul de cool ca ei să investească în el ad-uri sau încredere. Sau, mai exact, banii corporaţiei. Ei sînt cei "determinaţi" să ducă proiectele pînă la capăt şi care vor să "şeruiască" cu tine din experienţa lor. Dau tot acolo peste vipuri, pe care, de asemenea, le ţocăi din vîrful buzelor date cu gloss, fiindcă fără prietenia lor nu exişti pe piaţă. Cine-aş fi dacă vedetele nu mi s-ar destăinui? Ei sînt cei care ştiu că frumuseţea interioară contează, de-aceea, absolut întîmplător, şi-au ales un partener sau o parteneră cu atuuri estetice vertiginoase. Ei sînt cei care îşi recunosc, da, îşi recunosc cinstit marile defecte, sînt prea generoşi şi au prea multă încredere în oameni. Tot ei ştiu că bogăţia e în suflet, şi numai pentru că au şi ei, ca toţi muritorii, un hobby, se dau pe şosele în maşini supraponderale, obscen de scumpe, pe care le-au primit cadou la ultima aniversare de la bogătaşii pe lîngă casa cărora trăiesc. N-au unde să le parcheze, dar maşinile cît vapoarele îi ajută să ilustreze, temeinic, crezul lor, similar celui consemnat de Cicero, al filosofului care-a "şeruit" cu omenirea învăţătura sa: Omnia mea mecum porto / "Port cu mine toate ale mele". Port poşeta asta Louis Vuitton, care mă reprezintă. Şi silicoanele astea puse în America - nu cum au mîrlancele, făcute aici. Şi gleznele astea subţiri, cocoţate pe tocuri de firmă. Şi cravata asta ysl, uite, brandul e la vedere, discret, dar vizibil. "Cît timp am pierdut!" - am oftat cu damf de şampanie scumpă, după ce am evadat de la o petrecere de firmă fiţoasă, împreună cu amicul meu (de care, desigur, în stilul meu păgubos, sînt îndrăgostită în taină). "Să nu-ţi pară rău, chiar a fost o petrecere reuşită" - mi-a şoptit el, mîngîindu-mi umărul cu un gest dătător de fiori ridicoli, fără rost. "A fost un succes, a venit toată lumea proastă" - m-a consolat. Şi am rîs amîndoi. El cu rîs de om vesel. Eu cu hohot de om trist.