Toți sfîrșim învinși
N-avea dreptate doamna Piaf: mereu e ceva de regretat.
Dacă mă uit la cîți ziariști mai sînt astăzi cu adevărat în România, o să încep ca Mircea Lucescu: eu le-am deschis calea. Este adevărat. Cei mai buni ziariști din România au intrat într-o redacție aduși de mine, am garantat pentru ei, i-am învățat tot ce am știut, apoi eu am plecat și ei au devenit tot mai buni, mai buni decît aș fi putut fi eu în gazetărie, mai ales că gazetăria nu mă mai făcea la fel de fericit. Mă așteptau lumea întreagă și lumea și mai mare a ficțiunii.
N-am părăsit de tot jurnalismul, nu m-am mutat de tot în literatură, dar nu mai sînt un ziarist care trudește, anonim, zece ore pe zi pentru a vindeca lumea, mai ales că am aflat că lumea nu se vindecă niciodată.
Am făcut presă scrisă aproape un deceniu. În fiecare zi. Un deceniu firește obsedant. Apoi am devenit freelancer. Am avut salarii proaste și foarte proaste, am dormit puțin, am mîncat pe sărite, am călătorit mult și am încercat să înțeleg lumea. Am scris despre: supraviețuitorii Holocaustului, supraviețuitorii Gulagului, supraviețuitorii pușcăriilor comuniste din România, supraviețuitorii unor incendii, cutremure și naufragii și despre dependenții de droguri, despre cei care trăiesc cu HIV, cu hepatite și alte maladii teribile, despre oamenii fără adăpost, despre prostituate și alți lucrători sexuali, despre sportivi, despre gunoieri, despre oameni care trăiesc din gropile de gunoi, despre marii hoți care s-au îmbogățit din gunoi, despre leproși, despre orbi, despre cerșetori, despre aurolacii căzuți la pușcărie, despre sinucigași, despre cei care nu au acte și pentru statul român nici nu există. Am scris despre oricine mi s-a părut interesant, am scris, am scris, am scris. Și nu mi-a părut niciodată rău – nu îmi e rușine și nici nu cred că a fost prea puțin. Spun și eu ca Eduardo Galeano: jurnalismul m-a învățat să văd lumea. Să văd lumea așa cum e cu adevărat, nu așa cum aș vrea să fie.
Am văzut, deci, toată România, am bătut-o la pas, am umblat cu trenuri de noapte, în autobuze jegoase, în căruțe, am ajuns și în limuzine. Și nu doar țara am văzut-o. Cîndva am intrat și în Transnistria într-un portbagaj de mașină fabricată în Uniunea Sovietică. Am umblat, în trena meseriei pe care mi-am dorit-o din copilărie (niciodată n-am vrut să fac altceva decît să scriu), prin China, prin Belarus, prin Spania și prin Belgia, am fost la meciuri, la spectacole de teatru, am citit mult, am avut curajul de a fi cinstit, nebunia de a spune adevărul și înțelepciunea de a asculta mai mult decît am vorbit. Am greșit – oho! Nu o singură dată. Dar ticălos n-am fost.
Viața ziaristului este frumoasă, mai ales cînd ești tînăr. Pînă la treizeci de ani am fost îndeajuns de fericit să fiu un reporter. Am plecat din ultima mea redacție de zece ani. Nu privesc în urmă cu mînie, dar, așa cum spunea cel mai bun prieten al meu, nici înainte cu speranță. Jurnalismul mi-a dat o anume privire asupra vieții, cît despre ce mi-a luat – tinerețea, sănătatea, la fel, ca într-un cîntec de la vechea Vama Veche... A fost scump, dar a trecut și a fost totuși frumos.
Nu îmi regret generozitatea, naivitatea, iluziile. Nu regret că am fost risipitor, că nu am avut niciodată o casă a mea, că nu o să am pensie sau o să am una meschină, că am fost vagabond, nomad, reporter cu adevărat fără frontiere, nu regret nici măcar că o să mor tînăr. Nu regret că am trăit mai mult în zbor, în avioane. Nu regret nici măcar că nu am copii și am risipit multe iubiri în anii aceia, care prin lentila melancoliei se văd poleiți cu aur.
Regret însă că pentru alții a fost în zadar. Am fost ziarist dintotdeauna, dar am primit o legitimație de acum optsprezece ani. Iar lumea e astăzi mai îngrozitoare decît era acum optsprezece ani. Țara e mai îngrozitoare decît era acum optsprezece ani. N-am reușit să schimb nimic, nici cu portretele, nici cu reportajele, nici cu investigațiile, nici cu editorialele, nici cu știrile pe care le-am scris. Nici co-fondînd redacții (Recorder), nici lucrînd la proiecte fundamentale pentru România, așa cum aș vrea să fie (Să fie lumină), nici scriind mii de articole despre sărăcie, despre nevoia de educație, despre minorități etnice și sexuale, despre libertate, despre extremism politic sau pur și simplu despre eterna prostie românească.
Ziariștii au obiceiul să vadă lucrurile mai rele decît sînt de fapt, iar eu cu atît mai mult, fiind înclinat către negativul vieții. Așa că poate greșesc sau măcar exagerez. Avea Cioran o vorbă bună: românii cînd nu sînt excesivi, sînt nuli. Nu cred că am fost nul.
Totul mi se pare mult mai rău decît în urmă cu optsprezece ani și regret că n-am putut să fac mai mult și mai bine. Dar am slujit jurnalismul cu onestitate, n-am luat nici o șpagă, n-am scris la comandă, mi-am luat cîtă libertate am avut nevoie, am înjurat de mamă redactori-șefi stupizi, mi-am dat demisia cînd a fost nevoie, m-am luptat, chiar fizic, pentru oamenii în care am crezut și textele lor.
Acum, textele nu se mai citesc, românii vor deveni, în cvasi-unanimitate, analfabeți, civilizația video nu mă interesează, mai ales că nu e civilizație, ci spectacol. Viitorul mi se arată mai urît decît trecutul. Aș putea spune că regret asta, dar adevărul e că am învățat de multă vreme să fiu împăcat cu mine și cu lumea. Altfel, regrete vor fi mereu, mînca rahat doamna Piaf, important e altceva: că am trăit cum am vrut, că greșelile mele au fost chiar ale mele. N-am obiecții semnificative la cum mi-am dus viața.
În rest, totul, desigur, e trecător, mai puțin, așa cum știa și Don Quijote, și aveam să aflu și eu, nedreptatea. Ea rămîne mereu pe pămînt, în vecii vecilor. Am luptat și eu pe baricadele celor care au crezut că o pot învinge și bineînțeles că am fost învins. Mă consolează gîndul că oricum toți sfîrșim învinși, doar că unii sînt încă orbiți de orgoliu, vanitate și așa mai departe. Dar vor afla și ei, vor afla...
Am scris, am trăit, am văzut lumea și am găsit-o, ca Gogol sau ca Babel, foarte tristă. N-am tăcut, am fost un om revoltat și tot așa voi și muri. Nu regret că n-am devenit altcineva, mai ales că n-aveam cum. Jurnalismul e o muncă de echipă, iar eu sînt un om prin excelență solitar. Nu-mi regret singurătatea (dimpotrivă), dar aș fi fost mai eficient dacă aș fi putut îndura grupurile, colectivele. Nu le-am putut îndura. Sînt mulți ziariști mai bravi decît mine, care au făcut mult mai multe, care au reușit pînă la urmă să joace rolul cîinelui. Nu regret nici măcar că nu sînt în locul lor.
Înainte să intru prima dată într-o redacție de ziar, am vorbit cu o ziaristă cu experiență, care mi-a spus pe bune cît de grea și de plină de neajunsuri este viața în gazetărie. „Mai vrei să faci asta?” A doua zi la opt dimineața eram la ziar și eram fericit. Nu știam că viața într-o redacție începe abia pe la prînz. Asta chiar aș schimba: aș dormi mai mult în prima mea zi de muncă.
Nu o să mai am niciodată entuziasmul și speranțele de acum optsprezece ani. Firește că le regret. Nu o să mai am nici măcar pasiunea. Și asta regret. Dar cine moare fără regretele astea nu sînt foarte sigur că, totuși, a trăit. Am mereu mai multe îndoieli, dileme și curiozități decît certitudini, dar ceva știu: cît de cît, am trăit.
Andrei Crăciun este ziarist și scriitor.
