Totalitarism într-o nouă prezentare
Distanţa dintre America şi Rusia în privinţa democraţiei este enormă. Nimeni nu-i pretinde fostului spaţiu sovietic să devină peste noapte patria drepturilor omului şi a cultului dreptăţii sociale, însă oricine constată că, în ultimii patru ani, paşii Moscovei spre democratizare au fost deviaţi spre un regim oligarhic cu pronunţate accente totalitare. În tradiţia înscenărilor celebre din istoria URSS-ului, retorica puterii arogante a statului de la răsărit şi-a găsit un nou paravan: terorismul. Dintr-un singur foc s-ar fi realizat două obiective: dintr-o dată Rusia şi Statele Unite ar lupta pe aceeaşi baricadă împotriva terorismului internaţional. În al doilea rînd, Rusia îşi rezervă dreptul de a reglementa prin forţă orice eveniment intern, indiferent de natura reală a situaţiei de pe teren. Mai mult, îşi însuşeşte doctrina "loviturilor preventive" care îi permite să atace orice stat, în condiţiile în care ea s-ar considera ameninţată. Să luăm un singur exemplu: un liceu din Transnistria este închis deoarece limba copiilor nu mai convine autorităţilor din proclamata republică de peste Nistru. Părinţii copiilor protestează, au loc conflicte cu miliţienii transnistreni, se înregistrează victime şi numeroase arestări. Un grup de localnici revendică cu disperare eliberarea conaţionalilor arestaţi, se baricadează în şcoală şi sechestrează, la rîndul lor, alte persoane. În acest spaţiu marcat de o instabilitate accentuată, un astfel de scenariu poate deveni oricînd realitate. Este însă vorba de terorism? Sînt localnicii respectivi acoliţii lui Bin Laden? Fireşte, cînd ai de a face cu metodele manipulării de provenienţă sovietică, totul este posibil: vor apărea, ca din senin, luptători arabi, jurnaliştii vor fi îndepărtaţi sau vor fi împiedicaţi să ajungă la faţa locului, se va declara că teroriştii i-au ucis pe ostatici, iar trupele speciale au fost forţate să intre în acţiune, la final se declară necesitatea întăririi puterii statului şi, în special, a prerogativelor preşedintelui care este pregătit să apere cetăţenii, să lupte pentru instaurarea ordinii, pentru patrie, pentru etc., etc., etc. În realitate, nimic nu justifică alăturarea unor exemple de acest gen intervenţiei americane în Irak. Între Groznîi şi Bagdad există o singură asemănare: tirania exercitată prin lungi dictaturi sîngeroase. În al doilea caz, tirania a căzut. Totuşi, situaţia rămîne complicată, intervenţia a produs, la rîndul ei, victime în rîndul populaţiei, americanii par a se transforma din eliberatori în trupe de ocupaţie. Armele de distrugere în masă nu s-au găsit, iar trupele coaliţiei înregistrează pierderi însemnate. Sînt acestea suficiente motive pentru ca Rusia să nu mai fie criticată atît de mult pentru nerespectarea drepturilor omului în Cecenia? Este îndeajuns ca inabilitatea politică a Occidentului în Orientul Mijlociu să fie exploatată de preşedintele Putin în sensul reinstaurării unui regim totalitar? Nu cred în văduve negre şi în retorica găunoasă a culpabilizării tuturor arabilor, ca fiind terorişti înnăscuţi. Pe de altă parte, cred că statele europene au dreptul să interzică purtarea voalului de către femeile musulmane, în condiţiile în care alegi să trăieşti ca emigrant, în spaţiul Occidental. Diferenţa dintre democraţie şi totalitarism nu poate fi mascată de lupta împotriva terorismului. În acest sens, exemplul Bruxelles-ului poate fi semnificativ. Acest oraş are în componenţă peste 150.000 de cetăţeni de origine marocană (musulmani) la o populaţie care nu depăşeşte 1.000.000 de locuitori. În plus, mai există aproximativ 100.000 de turci, veniţi la muncă în anii '60 şi deveniţi între timp cetăţeni belgieni. Majoritatea lor covîrşitoare este perfect integrată în comunitatea ţării de adopţie, Belgia. Cauza este desigur una singură: cultura democraţiei. Bruxelles, 2 octombrie 2004
