Tinerii bătrîni și bătrînii tineri Cum mai măsurăm tinerețea?
În mod cert, oamenilor le este mai ușor să participe la viața socială gîndind totul în categorii fixe determinate de vîrstă, gen, clasă etc. E facil să-i plasăm pe ceilalți sub etichete prefabricate, căci, de cele mai multe ori, e la-ndemînă și, indubitabil, mai comod să trăim după prejudecăți și convenții care ne orientează travaliul etic. Cred că și prejudecățile legate de tinerețe pot adînci anxietățile și fricile omului la fel ca a legate de bătrînețe. Iar asta se întîmplă tocmai prin maximalizarea opțiunilor. „A avea întreaga viață înainte”, oricît ar suna de încurajator, de multe ori nu este și, de fapt, cred tot mai mult că în mod fundamental nu este. Cred asta pentru că faptul se traduce adesea printr-o mare de așteptări, o listă infinită pentru care doar galopăm prin zile ca să putem bifa cît mai multe. De cealaltă parte, cred că, odată ajuns la vîrsta de mijloc, modul în care omul privește retrospectiv spre ce a fost tinerețea și, prospectiv, își construiește experiența bătrîneții reflectă foarte bine cît de toxic funcționează aceste două constructe. Nu cred într-o criză a vîrstei de mijloc, cred că ceea ce, în termenii unui stigmat absolut, alegem să numim „criză” este momentul sucombării sub presiunea socială care ne împinge tot mai mult spre „locul liniștit al desăvîrșirii și al sfîrșiturilor”. Altfel spus, e un teren neutru, al scoaterii omului în afara schemelor sociale. „A fi prea bătrîn pentru a te aventura să”, „a fi prea bătrînă pentru a te îmbrăca sau a te comporta într-un anume fel”. Nu întîmplător, oamenii refuză activ să-și asume organicitatea fenomenului de maturizare fizică și aproape că fetișizează tinerețea. Paradoxul face ca, de multe ori, omul „tînăr” să nu-și asume această tinerețe sau ca omul „bătrîn” să nu trăiască ca atare. Acest lucru cred că mai pune pe lista constructelor sociale reale două categorii asupra cărora avem o înțelegere mai mult socială decît biologică.
La 27 de ani simt că trăiesc tinerețea și bătrînețea deopotrivă. Mă gîndesc de multe ori că, în siajul teoriilor de gen care deconstruiesc tiparele binarului feminin-masculin, poate ar merita și tinerețea un demers mai științific și o teoretizare serioase. Mă întreb cum ar fi să nu ne mai aplecăm atît de dihotomic asupra binomului tinerețe-bătrînețe și cum ar fi să gîndim aceste categorii, pur și simplu, în termenii unui construct social, dispensîndu-le de orice marcă socială și temporală. Într-o lume în care delimitările dintre vîrste și prejudecățile care le însoțesc și-au pierdut, din multe puncte de vedere, relevanța – căci există pensionari abia trecuți de 45 de ani laolaltă cu oameni trecuți de 60 mobilizați de dorințe și care încă trăiesc pe o insulă de posibilități, cînd există oameni de 20 de ani osificați într-o viață monocordă și alții de 60 cu o viață socială fulminantă –, cred că definițiile celor două etichete nu se găsesc în cifre, deloc.
Îmi amintesc aici despre modul în care anticii defineau viața bună, văzută nu ca stare de a fi, rezultat al unor condiții întrunite, ci ca proces, travaliu, antrenament. Viața bună, după Socrate sau Aristotel, e antrenamentul căutării vieții bune. Am putea turna tinerețea în aceiași termeni. Tinerețea nu se măsoară cu un ceas, ci antrenamentul de a încerca să fii tînăr este tinerețea în sine. Cred că cel mai relevant exemplu aici ar fi două eseuri ale lui Walter Benjamin despre tinerețe. În „Experience” și „The Metaphysics of Youth”, Benjamin sustrage tinerețea de pe axa timpului liniar. Tinerețea nu e o perioadă, scrie Benjamin la 1913, ci o deschidere a ființei către experiența spiritului, o experiență care ține mai mult de visul tinereții negat de o mască a experienței pe care o implică maturitatea. Starea de „tinerețe” care reprezintă deschidere spre posibilitatea împlinirii este, astfel, o nevoie universală, care nu poate fi limitată de vîrste biologice.
Cred că merită să pledăm și, mai mult, e destul de limpede faptul că nu există o compartimentare netă a tinereții și a bătrîneții dată de vîrste și condiții, ci ele există simultan, în orice moment al vieții.
Traistele grele ale tinereții sînt tocmai experiențele care ne conferă iluzia unei maturități, putem să-i zicem chiar saturație, o stare, firește, indezirabilă, dar și iminentă totodată. Pe de altă parte, există bătrînii tineri, care încă sînt prinși în antrenamentul căutării posibilităților de împlinire. Tinerețea în traiste grele este bătrînețea tinereții și invers.
Am început să scriu textul acesta într-un bar de pe Calea Victoriei 120. Lîngă mine stă un cuplu, amîndoi trecuți bine de 70. Rîd, beau vin și fumează, par a fi doi îndrăgostiți aflați la început, cu toată stîngăcia și bizareria implicate de context. „Oxitocina lor e contagioasă”, încă nu am văzut pe nimeni să rîdă atît de genuin, să se bucure atît de viu și de emoționant de prezența celuilalt – în seara aceea, cei doi mi s-au părut a fi singurii tineri de la o terasă populată de oameni ale căror vîrste nu depășeau în medie 45 de ani. Această scenă mă îndreptățește să cred că tinerețea nu e o vîrstă, ci se trăiește și arată exact așa.
Foto credit: © Geoff/ flickr
