Tinereţea şi cronica literară

Vă mai amintiţi romanul Bel-Ami al lui Maupassant? E acolo un personaj, Madeleine Forestier, specializată în rolul de amantă şi sprijinitoare a tuturor tinerilor veniţi la Paris fără o leţcaie, dar avizi de ascensiune socială. Partea interesantă e aceea că tipa îi părăseşte sistematic îndată ce "se ajung", pentru a-şi căuta alţi şi alţi aspiranţi la gloria spre care îi conduce. Dacă m-ar întreba cineva cum văd cronica literară, i-aş răspunde, mai în glumă, mai în serios: ca pe un fel de Madeleine Forestier în compania lui Bel-Ami. Pentru mulţi tineri absolvenţi de filologie, foiletonistica nu e decît un soi de exerciţiu juvenil şi pasager. Cînd viaţa îi ia în malaxor, ei trec, fără prea multe remuşcări, la lucruri mai rentabile, adeseori fără legătură cu literatura. Unii ajung în media, în gazetăria politică sau în alte zone mai bănoase şi mai de impact, de unde au senzaţia că pot schimba mai uşor în bine lumea şi, mai ales, că-şi pot schimba mai uşor în bine viaţa. Alţii - intraţi în universităţi - văd în cronicăreală doar un exerciţiu de vizibilitate suplimentară sau un succedaneu dispensabil al activităţii - pardon de expresie - catedratice. Alţii trec, cu vremea, la lucruri mai de substanţă sau mai puţin stresante, se plictisesc sau se lehămesesc pur şi simplu. De fapt, pentru numeroşi practicanţi de ocazie sau de cursă mai lungă, cronica literară pare a fi doar o anticameră, un poligon de antrenament în vederea unor ocupaţii mai "serioase", mai "mature". Exemplul lui Nicolae Manolescu - intrat în politichie după treizeci de ani şi mai bine de magistratură foiletonistică - a fost amintit adeseori în anii ’90, deşi acolo era evident vorba despre altceva. Cazul lui Dan C. Mihăilescu, "dezertat" din domeniul istoriei literare spre foiletonismul popular de gazetă şi televiziune, este doar aparent opus: să nu uităm că istoria literară avea/are ratingul cel mai prost (cît despre rentabilitatea ei financiară... mai bine să nu vorbim!). În schimb, un foiletonist cu vechi state de serviciu ca Alex. Ştefănescu a încercat, nu demult, să facă rating tocmai cu o istorie literară. Şi a reuşit, dar cu ce preţ! Sigur, vine o vreme cînd oboseşti, cînd simţi nevoia să îi laşi pe alţii, mai tineri şi mai proaspeţi, cînd simţi nevoia să treci pe un nivel instituţional superior al jocului. Nu poţi continua la nesfîrşit (sau pînă la sfîrşit) cursa cu obstacole, nu poţi rămîne la nesfîrşit robul actualităţii editoriale, riscînd mereu să îţi ridici în cap scriitorii, amicii, colegii de breaslă. Cu toate acestea, unii au făcut-o (Pompiliu Constantinescu, între alţii). Dar, în general, se spune că nu e de dorit să rămîi doar cronicar al actualităţii. Depinde ce vrei de la cronica de întîmpinare... Mi se pare oarecum straniu faptul că, în diverse anchete, cronicari trecuţi de 45 de ani, precum Nicoleta Sălcudeanu sau Tudorel Urian, apar/apăreau menţionaţi la categoria "critici tineri". Straniu, dar simptomatic. Ce poţi înţelege de-aici: că dacă la vîrste mature, uneori cît se poate de mature, continui să te ţii de asemenea ocupaţiuni, rişti să fii perceput ca tînără speranţă? Să rămîi, adică, într-un soi de minorat? S-ar putea. Pe de altă parte, tinereţea - fie ea biologică sau numai spirituală - este condiţia psihică ideală a cronicarului literar, aşa cum pentru sportivi e condiţia fizică. Mă gîndesc la tinereţea ca mobilitate mentală, disponibilitate, simţ al diversităţii, naturaleţe şi percutanţă. Dar şi la tinereţea ca independenţă, ca spirit liber şi idealist, nedispus la compromisuri. În definitiv, cronicarul literar e sau ar trebui să fie un meteorolog al lecturii. De aceea el nu poate fi decît "impresionist" - de dorit: unul avizat, nu aflat în treabă. De îndată ce îşi depăşeşte atribuţiile pozînd în spirit teoretizant, îşi pierde eficienţa. Să nu ne amăgim: deşi valorizarea este - sau ar trebui să fie - principala ei menire, cronica de întîmpinare nu poate impune valori, ci creează doar (în cel mai fericit caz) un climat de emulaţie în jurul cărţilor. Nici comentariu tehnic, scientist, nici recenzistică promoţională apteră, ea are, prin însăşi natura ei, un caracter hibrid, amfibiu. Fascinaţia încă mare, suspect de mare a cronicii literare la noi ţine - ar zice unii - şi de neaşezarea postcomunistă a disciplinei critice. O fi bine, o fi rău? Nu ştiu. Oricum, în alte părţi (occidentale) critica este mult mai specializată: cea universitară e practicată în universităţi (care funcţionează bine, au edituri mari pe lîngă ele şi publicaţii acreditate), iar cea promoţională îşi face bine mersi treaba în paginile cotidienelor sau la TV. În România, lucrurile sînt însă mult mai amestecate. De ce? Printre altele, din necesităţi de audienţă, din nevoia unui debuşeu. Există, desigur, şi alte motive, interne, dar nu vreau să intru în detalii Principala problemă e aceea că, în satul nostru literar, toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Şi că, trăind în acest cerc strîmt, cronicarii de întîmpinare tind, de multe ori, să îşi amaneteze independenţa de opinie, obiectivitatea şi, implicit, credibilitatea, punîndu-se în slujba unor politici/interese partizane. Riscul de a scrie aproape exclusiv pentru autori, prieteni, colegi, edituri e mare. Din fericire, noile medii virtuale au produs în ultima vreme un anticorp pe măsură: blogul, unde - la adăpostul unor identităţi adevărate sau anonime - poţi comenta, fără concesii, cărţi, autori şi toate cele. Pe lîngă independenţa şi feed-back-ul asigurate, el are meritul de a umaniza discuţiile "literare" din spaţiul public, de a le introduce în circuitul firesc al comunicării cotidiene. S-ar putea să fie vorba despre diletantism aici (în sensul originar al termenului), dar fără această prospeţime/onestitate/autenticitate asumat "diletantă", profesionismul cronicii literare tradiţionale riscă să se zbîrcească la faţă. În ultimul an, blogging-ul literar autohton a produs cîteva nume demne de toată atenţia, iar între ele, simpatic-misterioasa luciat, alias "terorism de cititoare" a devenit deja un reper. Cine a spus că Internetul va omorî critica de întîmpinare, acela n-a ştiut ce spune. Nu numai că n-a omorît-o, dar promite să-i facă o operaţie estetică reuşită.