Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte
Nu am citit niciodată o carte doar despre tinerețe. Dar am regăsit tinerețea în cele mai multe cărți pe care le-am citit. O văd și acum, ca un centru al propriei vieți. Oricît m-aș îndepărta, ceva din ea rămîne, un fel de a exista de-a lungul propriului destin, simțindu-mă, oricît mi-aș dori să mă comport în conformitate cu vîrsta, de-a pururi tînără. Între copilărie și vîrsta matură, cea la care nu îți mai sînt permise aceleași greșeli, a existat acest timp al tinereții imbatabile, un paradox, deopotrivă, al pierderii și al regăsirii de sine.
În cărți, ca și în viață, tinerețea e tărîmul fermecat în care totul pare posibil și totul pare pierdut. În forme diferite, își face loc printre paginile tuturor titlurilor, indiferent de subiect. E acolo, ca un semn distinct care ne păstrează și pe noi încă tineri. Atîta vreme cît înțelegem, cît ne bucurăm de un singur rînd care ne rămîne în amintire, nimic nu e pierdut. Și, pe măsură ce trec anii, din ce în ce mai mult cred că tinerețea, mai mult decît frumusețea, e în ochii celui care știe să simtă, incapabil să vadă riduri, defectele vîrstei sau culorile din ce în ce mai șterse. Universul celui pentru totdeauna tînăr va fi mereu la fel, va avea maturitatea zglobie și bătrînețea senină a celor pentru care nimic nu s-a schimbat, poate doar sufletul să fi devenit, de-a lungul anilor, din ce în ce mai tînăr, mai jucăuș.
Lectura, ca multe alte obiceiuri care ocrotesc sufletul de îngheț, mi-a oferit, zi de zi, acest prilej de a privi, cu atenție, către lumile care nu pier niciodată, o permanentă stare indisolubilă, o abilitate de a păstra esența a sute de alte vieți. De multe ori, personaje ca Pip sau Miss Havisham din Marile speranțe se strecurau prin șirul gîndurilor, ca doi poli ai devenirii și ai uitării, amintindu-mi de importanța momentului prezent. Și poate că tinerețea e și această capacitate de a fi aici, acum. Toți privim în urmă, de cele mai multe ori către acești ani ai fragilității și ai unei forțe de nestăvilit, și adesea ni se pare că i-am irosit. Însă adevărul e că îi purtăm cu noi, sînt anii care ne-au conturat felul de-a fi, sînt cei care au țesut drumuri noi și le-au destrămat pe cele inutile. În Scrisoare către tata, Franz Kafka privește către copilărie și anii tinereții, comparînd adultul format din eșecurile educației oferite de tatăl său, Hermann. Tinerețea e dureroasă pentru că e lucidă în nebunia ei, în singurătatea pe care o cunosc mulți, tocmai atunci, cînd viața își deschide porțile către lumea care ar trebui să te trateze de la egal la egal. Însă tinerețea are de lucru, are de recuperat, de rezolvat ceea ce însăși copilăria a aruncat peste ani, ca un obuz pe care nu-l putem ascunde și nici căra mai departe, ca în micul roman Să-ți ucizi tatăl, de Amélie Nothomb. Tinerețea însăși va dori să-și ucidă discipolul, jucîndu-se în jurul complexului lui Oedip.
Orice drum străbatem, o chemare invizibilă a tinereții este inevitabilă. Nu cu regret, nu cu melancolia celui care își dorește înapoi acei ani, ci cu o convingere naivă, dar imposibil de șters, că adevărata tinerețe de-abia acum începe, că o perspectivă nouă, adăugată celei bătăioase și inconștiente a primilor ani, reprezintă, de fapt, definiția corectă. O descoperim în cărți nu pentru că o căutăm, ci pentru că ea continuă să facă parte din noi, în chipuri schimbătoare, diverse, în maniere în care autorii îi dau viață indiferent de subiectul cărții. Ce forță îl mînă pe scriitorul din Foamea lui Knut Hamsun dacă nu tocmai această vitalitate a tinereții din care păstrăm, extrăgînd, iată, prin lectură, rezerve de care să ne folosim indiferent de vîrstă? Aceasta chiar ar putea fi considerată, integral, o carte despre tinerețe, despre brutalitatea vieții cu splendorile ei cu tot, despre ceea ce ne ține în viață în mijlocul unor împrejurări destul de vitrege. Mai apoi, în Adio, fantasme de Nadia Terranova, tinerețea e umbrită de trecut și de prezent în același timp, căutîndu-și propria existență, sculptîndu-și forma unică tocmai pentru a ieși la suprafață, pentru a ști cum să supraviețuiască mai departe, într-o viață care, oficial, ar lăsa în urmă anii de tinerețe. Nu e oare și Fototeca Adrianei Bittel o mărturie a unei tinereți ascunse, cuceritoare prin suficiența sa imună la intemperiile lumii exterioare, o carapace, de altfel fragilă, sensibilă, a unui fel de a fi tînăr indiferent de vîrsta pe care ți-o dau ceilalți? O ghidușie, nimic mai mult, o tinerețe pe care o porți cu tine în suflet pentru totdeauna.
Și, fără îndoială, tinerețea înseamnă și să privești spre ceilalți în vreme ce încerci să te oglindești în acest punct nemișcat al vieții, ca o culme pe care îți este permis să te odihnești preț de o clipă, pentru a vedea unde ar trebui să mergi în continuare. Din nou, paradoxul tinereții își face simțită prezența, căci tihna e tulburată de emoții, întrebări, decizii. Anii aceștia nu sînt pentru odihnă, ci pentru mersul pe sîrmă, pentru drumuri încă nestrăbătute de alții, pentru a face greșeli pe propria piele. Pentru ca, în cele din urmă, privind în urmă, indiferent peste cîte zeci de ani, să simțim vibrînd în noi același neastîmpăr al unor ani trăiți sub magia vîrstei. Dînd pagină după pagină, să vedem că nimic nu este pierdut, că totul este posibil, ca într-un basm care ne vorbea, cîndva, despre tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte.
Mihaela Pascu-Oglindă este scriitoare și critic literar.
