Tînăr student caut bunic

De ani de zile le solicit studenţilor mei jurnalişti să înregistreze interviuri de istorie de viaţă cu vîrstnici. Pretenţia mea provoacă de fiecare dată stupoare. "De unde să găsim bătrîni?" "Ce să-i întrebăm?" "Vor sta ei de vorbă cu noi?" "Cum să verificăm dacă spun adevărul?" "Îşi mai aduc oare aminte de lucrurile importante?" "Şi, la urma urmei, pe cine mai interesează părerea lor?" Şi întrebările curg şuvoi. A trecut o bună bucată de vreme pînă am reuşit să mă dumiresc că uimirea studenţilor mei nu îşi are sursa doar în înţelegerea mult prea restrînsă a investigaţiei jurnalistice propriu-zise, ci şi în motive mult mai profunde ţinînd de schimbarea radicală a statutului şi a funcţiei "bunicului" în societatea românească. Altfel spus, familia mare s-a fragmentat, şi dacă ea nu mai reprezintă o unitate economică, nu se mai păstrează nici valenţele sale educative. În acelaşi timp, scăderea prestigiului generaţiilor vîrstnice în ochii tinerilor s-a datorat şi diluării comunităţii tradiţionale. În obştea rurală veche, vîrstnicii aveau rosturi sociale dintre cele mai importante. Bunăoară, în satul devălmaş românesc, toate regulile vieţii sociale rurale au fost conservate, transmise şi impuse de sfatul bătrînilor. Totodată, dincolo de întîmplările şi situaţiile vechi, prin compunerea povestirilor de viaţă, bunicii participau efectiv la socializarea nepoţilor pentru viaţa rurală. Memoria şi povestirile bătrînilor au funcţionat, în bună măsură, ca factori de transmitere a normelor şi valorilor sociale tradiţionale, dar şi ca arhivă orală a istoriei comunităţii. Asemenea bătrîni puteau întîlni studenţii monografişti ai lui Dimitrie Gusti în toate regiunile ţării, descoperind că, dincolo de istoria oficială, de Marea Istorie, există o multitudine de Istorii Mici la fel de legitime. Nedumerirea studentului de astăzi este de înţeles. A crescut într-o lume în care grupul său de vîrstă - gaşca - a avut un prestigiu mult mai mare decît generaţia părinţilor, o lume în care bunicul pensionar este adesea tratat ca "o povară pentru populaţia activă", şi care, culmea, "ocupă locurile în autobuze, în loc să stea acasă". Şi, cine ştie, poate a fost şi comunist... În căutare de subiecţi, cel mai adesea studenţii identifică un om în vîrstă pentru care povestirea vieţii nu este o practică firească, ci o aventură, un experiment provocat de intervievator. Nu înseamnă că azi nu ar mai exista ocazii în care se deapănă amintiri, mai ales între congeneri. Dar în cazul întîlnirii dintre omul în vîrstă şi student aceste aduceri aminte au o cu totul altă funcţie. Avem de-a face cu un proces de (re)construire a propriei identităţi a subiectului, care se bazează pe întîmplări trăite, auzite, povestirea sa fiind însă semnificativ influenţată de personalitatea tînărului interlocutor. Textul povestirii de viaţă devine volens-nolens un produs comun al cuplului bunic-student. Este evident că aici nu se mai pune problema transmiterii spontane de la o generaţie la alta a istoriei, într-o manieră tradiţională. Ceea ce se transmite astăzi sînt interpretări care variază de la un interlocutor la altul, de la o perioadă la alta. Aceasta nu înseamnă, evident, că acest fel de memorie şi acest depozit oral de istorie ar fi mai puţin importante. Dar trebuie să fim conştienţi de faptul că un informator în vîrstă, cu cît este mai şcolit, cu cît a avut un statut social mai avansat, cu atît mai atent îşi selectează şi recompune amintirile. Astfel, nu este surprinzător numărul atît de mare de disidenţi apăruţi după 1989. Şi este la fel de firesc că ţăranii şi muncitorii îşi modifică discursul mult mai greu: ei nu ştiu ce statut, ce trecut "se poartă". Studentul aflat în căutare de "bunic" suferă şi un al doilea şoc. Observă că oamenii în vîrstă vorbesc detaliat de evenimente despre care el a întîlnit doar scurte notaţii în manualul de istorie: reprimarea carlistă a legionarilor, crime niciodată rezolvate, lagăre de prizonieri, retragerea din Rusia, dezertări, calamităţi uitate, chiaburizare, cote, colectivizare, vizite regale, de mareşal şi de "conducători iubiţi", amnistierea deţinuţilor politici, frica femeilor de sarcini nedorite, şi - foarte des - de "dosare". Cîte istorii de viaţă, atîtea strategii de supravieţuire. Pentru studentul bine pus la punct cu istoria socialismului, constituie o surpriză la fel de mare şi faptul că în epoca respectivă oamenii aveau şi clipe de fericire, că se îndrăgosteau, făceau nunţi şi botezuri, mergeau în concedii etc. Nu este mai puţin important pentru tînărul - bine omogenizat în liceu - faptul că, transcriind textul convorbirii, identifică maniere, culturi de exprimare, de argumentare cu particularităţi sociale, regionale, profesionale. Iată de ce mi s-a părut firesc ca aceste înregistrări să fie strînse şi păstrate, iar textele cele mai autentice să fie publicate în volumul coordonat împreună cu Sorin Stoica, Istorie la firul ierbii (Editura Tritonic, 2003). Mi se pare semnificativ faptul că, pînă la urmă, majoritatea studenţilor mei se bucură de aventura impusă a căutării unui bunic, ba mai mult, că înregistrarea interviului de istorie de viaţă le face plăcere. Asta înseamnă, în primul rînd, că memoria bunicilor, transmiterea modelelor şi a informaţiilor înmagazinate continuă să funcţioneze, chiar dacă cu rol şi motivaţie schimbate. Este la fel de evident că, pentru a înţelege prezentul, nu este suficientă cunoaşterea istoriei politicii mari a ultimilor 60 de ani, fiind neapărată nevoie de perspectiva socială profundă, oferită şi de abordarea antropologică. Istoria recentă este acceptată de tineri chiar în forma aceasta foarte subiectivă, lipsită de măreţie. Sau poate tocmai din acest motiv.