Timpul are întotdeauna răbdare

Alina PAVELESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 882 din 4 - 10 martie 2021
Timpul are întotdeauna răbdare jpeg

M-am născut la începutul anilor ’70. Am crescut, apoi am devenit adolescentă în cei mai terni și mai săraci ani ai regimului Ceaușescu. Poate că nu toți cei din generația mea au experimentat același mix de frustrare și așteptare despre care pot eu să spun acum că e cea mai pregnantă amintire de tinerețe, dar, cu siguranță, toți au crescut cu predici părintești despre prudență și răbdare. „Cu răbdarea treci marea” era zicala favorită a mamei mele, repetată în chip de mantră ori de cîte ori i se părea că visurile adolescentine mi se înaripau peste măsură. În timp, așa cum se întîmplă cu virtuțile mult prea des invocate, aversiunea față de răbdare mi-a devenit atît de mare încît era suficient doar să aud pe cineva rostind cuvîntul ca să mă simt cuprinsă de cea mai furibundă nerăbdare. În mintea mea, răbdarea a fost multă vreme pur și simplu sinonimă cu a nu îndrăzni, a amîna la nesfîrșit să-ți trăiești viața. Cu inocența copilăriei, nici nu-mi doream, de fapt, să trec marea, ci doar să mă arunc în ea, convinsă că ăsta era singurul gest important. Restul avea să vină de la sine.

Pe la vreo doisprezece ani, citind dintr-o istorie a Revoluției Franceze, m-am pomenit invidiindu-i pe oamenii care îi fuseseră contemporani. Mă consideram o ghinionistă, fiindcă, iată, unii au avut parte, în răstimpul vieții lor, de atîtea lucruri pasionante, în vreme ce eu păream condamnată să trăiesc într-o buclă obscură a timpului, în care nu se întîmpla chiar nimic în afara ternei realități de fiecare zi a unui regim comunist ce amenința să dureze mult mai mult decît viața mea. Înarmată cu astfel de referințe istorice, cînd am ajuns cu lecturile la Moromeții lui Marin Preda, fraza de început a romanului – „În Cîmpia Dunării, cu cîțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfîrșită răbdare...” – mi-a evocat exact ceea ce eram deja pregătită să îmi evoce: o lume cenușie, închisă, care se plictisea în rutina ei și din care unii, mai ales dintre cei tineri, visau să se salveze, așa cum visam și eu să mă salvez din lumea mea. Cu satisfacție și o doză bună de aroganță, am crezut că înțelegeam foarte bine ce dorise să ne transmită autorul. Peste ultima frază din primul volum al Moromeților, devenită între timp mult mai faimoasă – aceea cu timpul care, în cele din urmă, n-a mai avut răbdare – am trecut fără emoții, deși, acum îmi dau seama, ar fi trebuit să îmi dea cel puțin la fel de mult de gîndit.

Și chiar mi-a dat, dar abia peste încă cinci ani, cînd am ajuns să trăiesc eu însămi un fel de revoluție și să experimentez pe propria-mi piele diversele feluri în care se poate schimba o lume. Unele mi-au plăcut – dintre toate evenimentele cu care s-a nimerit să fiu contemporană, puține m-au făcut să mă simt atît de euforic fericită ca momentul zero al Revoluției din 1989 –, altele, mult mai multe, nu mi-au plăcut însă deloc. Iar sentimentul de timp care te fugărește a ajuns să mi se întoarcă împotrivă ca un bumerang. Și din nou am avut ocazia să mă gîndesc la timp, la răbdările și nerăbdările lui, după ce am devenit studentă la Istorie. Atunci am început să mă întreb dacă nu cumva asta era, în fond, însăși esența istoriei, o succesiune de răbdări și nerăbdări ale timpului, pe care noi, oamenii, nici măcar nu sîntem în stare să o înțelegem pe deplin. Totuși, de ce e timpul, această ființă șerpuitoare, cînd răbdător, cînd nerăbdător și mai ales de ce devine el, pe măsură ce îmbătrînește, tot mai nerăbdător, în vreme ce noi, oamenii, dimpotrivă, cu cît îmbătrînim, cu atît ne „răbdurim” mai mult? Cine greșește aici: oamenii sau timpul?

La aceste întrebări, nu facultatea avea să-mi dea vreun răspuns, ci locul în care – paradoxal pe undeva, dacă pun la socoteală relația mea mai degrabă țîfnoasă cu răbdarea – am ajuns să lucrez după facultate: într-o arhivă. Cel mai vehiculat loc comun despre o arhivă este acela că ar fi un fel de cimitir al timpului. Timpul, însă, nu moare niciodată cu adevărat, ba mai mult, are chiar prostul obicei să se reactiveze exact atunci cînd oamenii îl credeau definitiv trecut. Mereu sub alte forme, e adevărat, dar niciodată modificat în substanță. E o realitate pe care n-ai cum să n-o înțelegi dacă îți petreci o bucată de vreme într-o arhivă. De aceea, astăzi înclin să cred că nu există cimitire ale timpului, ci, mai degrabă, sanatorii, spa ale timpului, locuri în care timpul se retrage din cînd în cînd, atît cît îi îngăduie oamenii. La rigoare, poți privi o arhivă exact așa, ca locul în care timpul vine să se odihnească puțin, să-și tragă sufletul înainte de a o lua din nou de la capăt, în jocul omenesc de-a răbdarea-nerăbdarea.  

Toate numele, cartea lui José Saramago – poate nu cea mai citită din multele pe care le-a scris, dar, cu siguranță, favorita arhiviștilor din lumea întreagă –, spune povestea unui funcționar al unei simbolice Arhive Generale, un bătrînel excentric și fixist, care se hotărăște să afle cît mai multe amănunte din viața unei femei oarecare, plecînd de la o simplă fișă de stare civilă. Unii au vrut să vadă în această poveste o reinterpretare modernă a labirintului lui Tezeu, o parabolă a amintirii (pentru om, singurul mod de a se salva din moarte), eu, însă, o invoc aici ca pe un argument al răbdării timpului. Domnul José, arhivistul obsedat de istoria femeii necunoscute, e un om ca mine, plictisit să trăiască într-o buclă în care răbdarea timpului frizează indiferența, cel mai jignitor dintre non-sentimente. Hotărît să-l înfrunte, pornește la a zgîndări ceea ce pare mort definitiv. Ce află pînă la urmă, pe drumul care îl conduce către cimitirul denumit – ce surpriză! –  „Toate numele”, e iarăși o chestiune de interpretare, dar, pe fond, învățătura cea din urmă a domnului José e singura importantă în relația omului cu timpul: timpul are întotdeauna răbdare. Ne poartă încoace și încolo, ne amăgește, ne fugărește, ne plictisește, ne ignoră, ne adoarme vigilența, uneori adoarme el însuși, însă putem fi siguri că el, timpul, nu duce lipsă de timp și, în consecință, nici de răbdare. Doar nouă, oamenilor, ni se întîmplă cînd și cînd să simțim că am intrat în criză de timp. Atunci devenim nerăbdători. Chestie de perspectivă...

Alina Pavelescu e arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Sindromul Stavroghin, Humanitas, 2019.

Foto: flickr

Cumpărături la ușa ta, ajutor în lupta cu COVID 19, învățare online jpeg
Educația între două crize
Pandemia a fost, pentru sistemele de educație, un adevărat cataclism care a scos la iveală, fără cosmetizare, situația dramatică a educației.
E cool să postești jpeg
Starea firească a lucrurilor
Nu doar cei doi ani de pandemie au erodat relațiile de încredere, ci, mai nou, și războiul din Ucraina, dezbinarea ideologică împărțind lumea în două tabere.
p 10 Alexis de Tocqueville WC jpg
O necesară, dar dificilă „înrădăcinare“ democratică
Istoricismul democratic este unul dintre cei mai redutabili inamici interni ai democrației.
p 1 jpg
E normal să fim normali?
Tinerilor de azi trebuie să le spunem „Zîmbiți – mîine va fi mai rău!“.
Construction workers in Iran 04 jpg
Diviziunea anomică
Viața socială nu înseamnă doar armonie perfectă, iar rolul solidarității nu este de a suprima competiția, ci doar de a o modera.
p 12 sus jpg jpg
Normalitatea și tulburarea
Traumă este orice eveniment pe care eul nostru îl gestionează cu dificultate sau pe care pur și simplu nu îl poate gestiona.
p 13 sus jpg
Cine mai vrea să meargă la birou?
Pînă la începutul pandemiei, îmi petreceam cam trei ore pe zi făcînd naveta. Asta însemna cam 16 ore pe săptămînă, cît încă două zile de muncă.
646x404 jpg
Impactul pandemiei asupra educației
Închiderea școlilor și pandemia de COVID-19 au avut consecințe negative atît asupra progresului educațional al copiilor, cît și asupra sănătății emoționale a acestora și, mai mult, asupra siguranței lor online.
Bătălia cu giganții jpeg
Iluzii, dezamăgiri și orgolii rănite
În acest Dosar antinostalgic ne-am propus să analizăm această istorie a iluziilor, dezamăgirilor și orgoliilor rănite la trei decenii (și ceva) după prăbușirea imperiului sovietic.
Urma să fie cea de A Treia Romă, dar a rezultat cel de Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice jpeg
Urma să fie cea de-A Treia Romă, dar a rezultat cel de-Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice
URSS a fost simultan o negare (a fostei elitei politice, pe care a eradicat-o acasă și în țările subjugate), dar încă și mai mult o prelungire (geopolitic vorbind) a vechiului Imperiu Țarist.
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă jpeg
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă
Cum se face că o naţiune capabilă să genereze o cultură atît de puternică e incapabilă să genereze o politică raţională?
Povești de familie jpeg
Povești de familie
Prin mărturiile familiei, am cunoscut prima fațetă a URSS-ului. A doua fațetă am descoperit-o prin cercetare și jurnalism.
Fantomele Imperiului jpeg
Fantomele Imperiului
Aceleași uniforme, aceeași atitudine menită să intimideze, aceeași impasibilitate a celui care exercită autoritatea.
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă tampon între (fosta) URSS și NATO jpeg
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă-tampon între (fosta) URSS și NATO
În prezent, Ucraina este într-adevăr o zonă gri, între Rusia și NATO, sau între Rusia și lumea occidentală, un teritoriu unde se dă lupta principală între sisteme de valori.
„Comunismul pătrunde în societate precum cancerul într un corp“ – interviu cu Thierry WOLTON jpeg
Putin, un orfan al comunismului – trei întrebări pentru Thierry WOLTON
„Pentru Putin, Marele Război pentru Apărarea Patriei a asigurat prestigiul URSS în secolul XX și, prin urmare, al Rusiei.”
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV jpeg
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV
„Pentru țări precum Polonia, România, Slovacia, războiul va continua să fie o știre pentru că se întîmplă chiar la granițele lor.“
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Europa arădeană
Frumosul municipiu de pe malul Mureșului a devenit în mod natural capitala conferințelor noastre.
Criza ideologică și realinierea politică jpeg
Criza ideologică și realinierea politică
Există indiscutabil o relaţie între fenomenul ideologic şi fenomenul transformărilor sociale.
Libertatea și inamicii ei – o privire europeană jpeg
Libertatea și inamicii ei – o privire europeană
Prima observaţie pe care aş face-o este că nu trebuie să căutăm noutatea cu orice preţ.
Sinuciderea celei de a treia Rome jpeg
Sinuciderea celei de-a treia Rome
În secolul al XVII-lea, în următoarele ocurenţe ale formulei „Moscova, a treia Romă”, sesizăm o inversare a raportului dintre Biserică și imperiu.
Kundera după Kundera  Tragedia Europei Centrale? jpeg
Kundera după Kundera. Tragedia Europei Centrale?
Cum ar suna azi, în Ungaria, acel strigăt din 1956? Vă puteţi închipui?
Europa politică vs Europa geopolitică jpeg
Europa politică vs Europa geopolitică
Încercarea Europei Centrale de a-și găsi o identitate politică undeva între Germania şi Rusia a fost şi continuă să fie sortită eşecului.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Cum e azi, cum era odată
Regresul nu poate exista decît în condițiile în care credem că există și progres.
Există regres în istorie? jpeg
Există regres în istorie?
Nimeni nu ne poate garanta că mîine va fi mai bun decît azi sau decît ieri.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.