Timp pentru joc

Despre joc şi joacă putem vorbi oriunde şi oricînd. La orice vîrstă, în orice generaţie au existat jocuri. Ceea ce a caracterizat jocul dintotdeauna a fost caracterul lui live, aici şi acum, faţă în faţă. Aşa s-a scris istoria elasticului, a castelului, a şotronului, a frunzei şi a altor jocuri ale generaţiei anterioare.

Ce se întîmplă astăzi? Se mai joacă copiii? Da, se joacă, şi încă sînt foarte activi şi implicaţi în ceea ce numesc ei joc. Doar că mare parte din aceste jocuri nu se mai întîmplă în timp real, faţă în faţă, ci într-un timp virtual, într-o succesiune de momente. Spre deosebire de jocurile anterioare, care aveau totuşi un caracter stereotip, permiţînd un minimum de improvizaţie, dar puneau accent pe relaţie, pe reguli, pe spiritul de echipă, aceste jocuri online au un caracter foarte creativ, se transformă pe măsură ce sînt jucate, îl solicită pe copil din punct de vedere intelectual, dar şi emoţional pentru că trăirile sînt foarte intense.

Un puşti de 10 ani îi răspundea mamei sale, care era teribil de enervată faţă de energia pe care o aloca jocului în defavoarea temelor: la şcoală sînt un oarecare, în jocul meu sînt cel mai bun. Prietenii mei din joc se bazează pe mine. Iată aşadar un prim avantaj al jocului, el poate deveni un sprijin narcistic în dezvoltarea sănătoasă a imaginii de sine.

Însă părinţii, care sînt obişnuiţi cu imaginea copiilor din faţa blocului, care se jucau, alergau, rîdeau, se hîrjoneau, văd acum un copil îndîrjit, cu ochii în calculator şi pumnii încleştaţi, parţial absent şi oarecum hipnotizat. Rolul corpului a scăzut aparent în intensitate şi ceea ce se petrece este foarte mult în interior. În mintea copilului se dezvoltă un adevărat film, cu un scenariu foarte bogat. Însă părinţii nu manifestă de obicei interes pentru cunoaşterea acestui scenariu, ci aduc un reproş: mai ieşi şi tu pe-afară? Stai numai cu ochii în calculator, o să te îmbolnăveşti; mai pui şi tu mîna pe o carte?

Copilul încearcă să se exprime spunînd că tocmai a atins un nivel critic în joc, că se află în mijlocul unei bătălii aprige, că echipa lui se bazează pe el etc. Dar degeaba, părintele este dezămagit că el numeşte asta joc. În mintea lui, joc înseamnă să alergi, să faci ceva cu mîinile ş.a.m.d.

O mămică îmi povestea că şi-a însoţit copilul într-o excursie cu grădiniţa. Odată ajunşi, toţi copiii se jucau pe telefon. Mămica, considerînd că se plictisesc de moarte, le-a propus să-i înveţe un joc: Ţară, ţară, vrem ostaşi! Din păcate, oferta ei nu s-a bucurat de succes. Departe de a se plictisi, copiii erau prinşi într-o compeţie, cine încheie primul toate nivelurile unui joc. Mămica s-a arătat foarte dezamăgită de preferinţa copiilor, dar ea corespunde imaginii lor despre a se juca. Şi, în plus, ei erau şi foarte împreună.

O altă mămică îmi povestea că i-a organizat ziua fiicei adolescente. Odată sosiţi invitaţii, o linişte completă s-a aşternut şi toată lumea stătea cu nasul în telefon. Disperată, mămica a întrebat ce s-a întîmplat. Fiica ei i-a răspuns foarte senină: vorbim, dar pe Facebook. Mămica a fost siderată. Acest spaţiu virtual se constituie ca un spaţiu intim, ca un depozit al trăirilor, ideilor, imaginilor etc. Este o nouă formă de împărtăşire, care poate fi privită ca una alienată din punct de vedere social, dar nu este aşa.

Mulţi copii sînt tot mai puţin interesaţi de jucării în sine şi tot mai mult interesaţi de tablete şi jocuri video. Şi asta se întîmplă pentru că jucăriile au devenit performante şi lasă foarte puţin loc copilului să vină cu ceva de la el, să participe, să creeze. Aproape că fac totul de unele singure. Şi asta îl scoate pe copil în afara procesului de învăţare. Cel mult pot fi nişte plăceri temporare.

Părinţii se bucură întotdeauna de posibilităţile de învăţare foarte variate pe care le propun aceste jucării, dar este de subliniat că ele fac totul în locul copilului, capacitatea lui de a-şi folosi imaginaţia este foarte redusă. În plus, multe din acestea se constituie într-un partener al copilului, făcînd jocul foarte solitar şi nepermiţînd interacţiunea cu celălalt. De exemplu, un băieţel îmi povestea că petrece ore în şir construind nişte lego-uri foarte sofisticate, care însă nu permit încă un partener de joacă pentru că „i-ar strica“ munca lui.

Principala particularitate a jocului este că permite apropierea copilului de realitate cu mijloacele sale. Primul beneficiu nu este de natură cognitivă în sensul învăţării clasice, ci unul în sensul dezvoltării emoţionale şi maturizării copilului în adaptarea sa socială. Jocul îi permite să înţeleagă, să repete, să creeze, să strice, să repare, să simtă multe din experienţele pe care le vede în jurul său şi le trăieşte. Este absolut necesar ca un copil să aibă capacitatea de a se juca şi de a pune în joc o parte din universul său interior.

Le propun copiilor, cînd sînt cu mine în cabinet, să ne jucăm împreună. În felul acesta pot observa dacă există această obişnuinţă de a face lucruri împreună, de a construi jocuri comune. Aflu, de cele mai multe ori, că, în general, copiii fie sînt absorbiţi de dispozitivele tehnologice, ceea ce îi irită pe părinţi, dacă nu sînt şi ei, la rîndul lor, absorbiţi de acestea, fie îşi găsesc ceva de joacă de unii singuri. Sînt foarte puţini cei care mai experimentează un Monopoly sau un Nu te supăra, frate! Aceste jocuri au valoare foarte mare în dezvoltarea interacţiunilor copilului, în anticiparea unor situaţii, în trăirea unor frustrări, deprinderea unor reguli etc.

Sînt mai mulţi factori cărora le atribuim această detaşare a părinţilor în jocul copiilor.

Dezamăgirea părinţilor rezidă din faptul că cei mici nu mai sînt interesaţi de jocurile pe care şi le amintesc ei, că nu doresc să le joace etc. Dar părinţii pot împărtăşi experienţele lor copiilor, lăsînd însă loc şi acestora să povestească propriile experienţe. Dacă un copil povesteşte că se joacă un joc cu zombi care mănîncă creiere, o reacţie de genul „Vai, ce porcărie!“ nu ne va ajuta să înţelegem aplecarea copilului tocmai către acel joc. Mulţi părinţi pornesc eronat de la premisa că jocurile sînt cele care îi fac pe copii agitaţi sau agresivi. Dar nu e aşa, copiii se îndreaptă către acele jocuri tocmai pentru că există în ei nevoia de a descărca acele trăiri.

Lipsa timpului este un motiv des invocat. Părinţii sînt obosiţi, iritaţi, lipsiţi de chef. Nu le arde de jocuri şi zbenguială. Dar ei trebuie să ştie că pot alege orice modalitate de joc care le-ar face plăcere şi în care s-ar simţi disponibili. Şi, de asemenea, că le pot spune adevărul copiilor, atunci cînd nu pot sau nu doresc un anume joc, propunîndu-le altă variantă. Jocul este o formă de relaţie şi poate fi amenajat după dorinţa celor implicaţi.

Priorităţile şcolare pun foarte multă presiune asupra părinţilor şi în special a copiilor, reducînd foarte mult din timpul alocat jocului. Părinţii preferă să facă activităţi folositoare, din care copiii să înveţe ceva. Dar jocul este el însuşi o sursă de învăţare foarte bogată. El contribuie la dezvoltarea curiozităţii copilului, la creşterea autonomiei, la diferenţierea între interior şi exterior, între public şi privat, între străin şi familiar.

Şi, nu în ultimul rînd, absenţa plăcerii de a se juca împreună. Cantitatea foarte mare de stres cotidian, suportată de unele familii, conduce la apariţia unei atmosfere foarte deprimate care împiedică plăcerea şi stimulează apariţia conflictului. Cererile copiilor sînt percepute ca pretenţii exagerate. De multe ori, într-un cadru terapeutic, familia regăseşte plăcerea de a face lucruri împreună şi redescoperă timpul necesar pentru aceasta. Nu e o problemă de timp fizic, ci o sufocare a interiorului care se prăbuşeşte sub greutatea presiunilor impuse.

Cristina Călărăşanu este psiholog/psihopedagog specializat în terapie familială psihanalitică, membru fondator al Asociaţiei Române de Psihanaliză a Legăturilor de Grup şi Familie.