Tigru şi Leopard
Ironia face că nu apuc bine să fac copy&paste cu întrebarea despre momentul înduioşător din mail-ul lui Leo într-un document de Pages (noul procesor de text de la Apple, cel care vine cu iWork - foarte elegant soft) că mă trezesc pe ecran cu un box de avertizare care zice că the S.M.A.R.T status check failed on MacintoshHD. Aoleo, mă îngrijorez eu, şi pe bună dreptate. Nu trebuie să păţeşti de două ori aşa ceva, ca să ştii că, mai devreme sau mai tîrziu, o să te lase hardul. Închid şi salvez repede ce e de salvat, mai mut unul sau două fişiere critice şi folderul cu "Felicia înainte de toate" pe un stick USB, dau shut down, cuplez hard disk-ul extern pe firewire (pe care am mereu la îndemînă două partiţii, una de boot şi una de backup) şi apăs butonul de start. MacBook-ul butează uşor, îmi văd discul cu probleme şi, în loc să fac rapid un backup, încep să nutresc speranţe: nu mai bine încerc eu să repar discul? Deschid disk utility, dau repair şi aştept. Procesul se împotmoleşte undeva după B-tree, la Catalog Check. Dau stop şi văd că nu-l ia. Dimpotrivă, după un timp apare mingiuţa multicoloră şi mă văd nevoit să închid computerul din buton. Cînd îi dau drumul din nou, discul nu se mai vede pe desktop. Disk Utility îl vede, dar nu-l poate monta. Fac un backup bit by bit, sau cel puţin asta sper că o să iasă. Dacă reuşesc înseamnă că pot să mă duc liniştit să-mi cumpăr un hard nou (2,5 inci, internal, SATA) şi pînă mă întorc, în cîteva ore, se termină şi copiatul. După aia trebuie să caut setul de şurubelniţe şi să demontez computerul, să scot hardul - asta nu e greu, e prins cu patru şuruburi pe o săniuţă din aluminiu care joacă simultan rol de protecţie şi de ecranare, să pun discul nou pe săniuţă şi să închid la loc computerul. Ceea ce am şi făcut. Numai că, din nefericire, nu m-am abţinut şi mi-am zis: dacă tot s-a întîmplat porcăria, nu mai bine profit de ocazie şi upgradez eu sistemul la Leopard? (Aveam 10.4, Tiger.) Şi aici norocul m-a părăsit pentru că l-am ispitit prea mult: copierea înapoi a mers brici, instalarea de Leopard - aparent fără probleme, dau restart-ul inaugural, computerul butează frumos în desktop, şi deodată mă trezesc cu diverse boxuri de avertizare - că extensiile de kernel nu sînt bine instalate şi nu pot fi folosite, că preferinţele de sistem nu sînt compatibile, şi uite tot aşa. Cel mai grav e că mouse-ul şi tastatura nu mişcă. Nu spun cum mi-am petrecut eu noaptea ca să modific din terminal privilegiile la extensii şi cum am rezolvat preferinţele. Chiar de tot, de tot, nu am reuşit. Nokia nu mai face sync pe bluetooth cum trebuie, telecomanda pe infrared nu mai face pair şi, din cele patru sau cinci stikuri USB pe care le am, două se lasă urcate pe desktop, două nu, iar unul doar puţin. Cum îl atingi cu săgeţica de la mouse, cum dispare. În console log, motivul este IOHid Interrupt no endpoint, ceea ce înseamnă că sistemul vede discul ca volum, dar nu ştie cît e de mare şi de unde pînă unde să citească. Asta e, o să mă mai chinuiesc cu el mai încolo, deocamdată profit de reuşita mea precară şi scriu acest text în care încerc să dau de înţeles că, la fel ca pentru orice alt om de litere şi artist, tehnologia este o povară pentru mine şi o mare şi periculoasă necunoscută. Momentul înduioşător pe care voiam să-l evoc s-a întîmplat acum trei ani, cu precedenta ocazie cu care am văzut pe ecran mesajul fatal şi a trebuit să înlocuiesc hard disk-ul. Aveam pe atunci un iBook şi să ajungi la disk era, la modelul acela, un coşmar: cîteva zeci de şurubele, componente de desfăcut, mici cabluri de desprins şi de prins la loc. Am făcut operaţia la ai mei, pe masa din sufragerie, pentru că la mine nu s-ar fi găsit un spaţiu curat contiguu de o întindere similară. În plus, taică-meu avea şurubelniţele necesare, fiind el toată viaţa lui un om tehnic. Trebuie totuşi spus că înţelegerea lui se limita la prize, sîrme, becuri. Pentru el, cuplarea unui circuit era, fundamental, o operaţiune de sorginte mecanică, şi nu electrică. Din relaţia mea cu computerul înţelegea doar că îmi foloseşte la scris. Mi-aduc aminte că stătea în pat şi nu-mi dădea atenţie - se uita la televizor sau poate somnola. Cînd am scos din laptop tot ce trebuia scos şi am ajuns la placa de bază, mi-a aruncat o privire scurtă şi m-a întrebat dacă merge treaba. L-am întrebat dacă nu vrea să vadă cum arată creierul unui computer. S-a ridicat din pat cu greu (se mişca din ce în ce mai puţin) şi a venit lîngă masă. S-a aşezat pe unul dintre scaune, şi-a sprijinit bărbia în palmă şi a început să se uite la cipurile dispuse geometric/haotic pe fundul computerului. A arătat indecis cu degetul spre o bandă de contacte de cupru, nu mai groase ca firul de păr, între procesor şi un alt cubuleţ pe care scria mic ATI RADEON, şi şi-a retras degetul fără să vorbească. Magistralele de cupru se întindeau şerpuitor între componente, tranzistori mărunţi se arcuiau peste canalele verzui de cablaj, diodele, în pîlcuri, aruncau umbre frînte peste paralelipipede de siliciu; mai într-o parte, un condensator rotund şi plat din aluminiu lucea stins. Este ca un orăşel, a spus, apoi s-a corectat: e un oraş cu tot ce-i trebuie - are cartiere cu blocuri, stadion de fotbal, astea sînt depozitele şi astea fabricile. Şi-a apropiat privirea razant de şasiul computerului, apoi s-a ridicat, împingîndu-se cu mîna în spătarul scaunului (era mîna fără putere, cu cîţiva ani în urmă îi căzuse caloriferul din dormitor pe ea, pe cînd încerca să-l fixeze mai bine în perete). Eu, a tras el concluzia, ştii cum se zice - eu sînt gata, nu mai e de mine. E bine că tu poţi. A făcut cei cîţiva paşi pînă la pat şi s-a întins la loc.
