Ţiganoc

Ioana CASAPU
Publicat în Dilema Veche nr. 734 din 15-21 martie 2018
Ţiganoc jpeg

Îl chema Ion, dar pentru apropiați era cînd Nelu, cînd M(i)elu sau M(i)eluțu, nume căruia i se adăuga, după caz, apelativul nenea sau unchiu. Bunica mea îl alinta Țiganoc. Mama mea îi spunea Tata.

A fost cel mai mare dintre copiii familiei Vasile și Stanca Sandu din Hîrșova, un sat (acum oraș) situat pe malul Dunării, la 80 km de mare. M(i)elu a făcut mai multă școală decît toți frații și surorile sale la un loc, s-a stabilit în București, unde s-a căsătorit cu Bunica, a devenit tată la 31 de ani și a lucrat în domeniul științelor juridice pînă la 45 de ani, cînd a fost condamnat și închis timp de doi ani pentru fals în acte publice. După executarea pedepsei, a mai trăit zece ani, măcinat de o boală cumplită, împărțit între familie și femeia de care nu s-a putut despărți pînă la moarte. Mama i-a fost alături în ultimele 11 zile de viață. Slăbise enorm și cu greu se mai putea ridica din pat. Dormea mult, iar cînd se trezea îi povestea întîmplări petrecute în tinerețe sau îi cerea să-i citească ziarul. De mîncat, nu mai mînca aproape deloc, așa că mama obișnuia să-i sfărîme cîteva boabe de struguri într-un tifon, ca să bea sucul și să capete putere.

Primele amintiri ale mamei legate de el datează de pe la vîrsta de 3-4 ani, cînd, de voie, de nevoie, era trimisă în colonie (echivalentul taberei de azi) la Sinaia sau Breaza, împreună cu copiii de la căminul Fabricii de țigarete, unde lucra Bunica. Nu-i plăcea acolo deloc, dar el, conștient de asta, venea să o vadă la fiecare sfîrșit de săptămînă, promițîndu-i de fiecare dată că peste noapte se va strecura în dormitorul de la etajul vilei și vor fugi împreună, coborînd pe un cearceaf aninat de fereastră. Culmea e că, deși evadarea plănuită nu a avut loc niciodată, asta nu i-a zdruncinat mamei mele în nici un fel încrederea în tatăl ei. Era de partea ei și se simțea protejată de orice neplăcere sau pericol care ar fi putut-o afecta fizic sau emoțional.

M. şi T.

M. avea 18 ani şi T. 20 cînd s-au cunoscut pe cîmp, în vacanţa de vară, la cules de grîne în folos patriotic. M. avea un batic de mătase decorat cu floarea-soarelui pe cap, T. era slab, înalt, frumos şi cu mustaţă, arăta ca scos de pe coperta unui album de muzică rock din anii ’60. Din cîte se zvoneşte, nu a fost nici un fel de dragoste la prima vedere. M. și T. au făcut aceeași facultate, s-au mutat într-un oraş mic de provincie ca să lucreze şi s-au căsătorit mai mult sau mai puțin ca să nu fie distribuiți să muncească la distanță unul de celălalt. La starea civilă, M. avea o rochie albastră de la Fondul Plastic (pe care apoi a împrumutat-o unei prietene care i-a făcut-o bucăţi). Nu avea nici un chef de nuntă, şi-a aprins un Kent lung cînd a ieşit din Primărie şi s-a certat cu fotograful suficient ca memoria zilei respective să nu existe pe nici un suport fizic. La petrecere, la Hanul lui Manuc, n au fost invitate rudele Bunicului, treabă care a făcut şi mai tensionată situaţia. Bunicul aproape că a plîns, sau aşa zice M. Nici T. nu a făcut mare tam-tam, chiar dacă rudele noastre din Moldova nu au ajuns nici ele la ceremonie. Cred că au fost fericiţi, totuşi, în felul ciudat în care am fost şi eu, trăindu-mi printre ei primii 27 de ani şi încercînd să mă eliberez de idei preconcepute despre normalitate, venite din filme, cărţi sau din afara casei noastre. M. s-a lăsat de fumat la 36 de ani, şi toate pachetele de Assos de prin casă cu care mă jucam au dispărut în mod imperceptibil. De la M. am moştenit ochii şi fumatul, de la T. – nasul şi anxietatea. M. e cel mai temperamental om pe care îl cunosc, T. e timid şi aşezat. M. strîmba din nas la toţi prietenii mei, T. îi invita pe toţi la un pahar. Am crescut cu ei, în două extreme, mereu în extreme, între libertatea de acasă, care mi a deschis mai multe uşi decît aş fi aşteptat, şi răbdarea de a înţelege doi colegi de apartament cu care uneori am avut senzaţia că împart aceeaşi vîrstă. Pe T. nu l-am strigat niciodată Tata. Deși nu mi s-a părut un lucru neobișnuit, asta mi-a dat de furcă mai tîrziu în viață, cînd am întîmpinat dificultăți în a-mi chema iubiții pe nume sau în a mi-i putea imagina în poziția de tați. Însă nici familia noastră nu a fost una obișnuită, şi uneori am avut sentimentul că trăiesc într-o bulă, într-o galaxie diferită de cele ale copiilor cărora li se citesc basme şi care se joacă în faţa blocului cu vecinii lor de scară. M. și T. nu m-au învățat lucruri pragmatice precum mersul pe bicicletă, să înot sau să joc șah – ci mai degrabă existențialismul, sensibilitatea și reziliența de a naviga o vîrstă în care multe corăbii se scufundă. M. avea unghii lungi, lăcuite cu roşu, purta pantofi cu tocuri cui şi rîdea ca nici un alt om pe care l-am întîlnit, ca un om care nu se teme să cucerească pe nimeni. T. şi-a dat silinţa să mă instige să citesc, dar nu am citit mai nimic pînă la 17 ani şi nici nu m-am uitat la prea multe filme. M. şi T. mi-au dat numele lor, ca să nu mă cheme Petronela, ca pe naşa mea, dar primul cuvînt pe care l-am spus a fost „Dan“. Amîndoi au fost de profesie geologi – artişti în spatele unei meserii care măsoară forma Pămîntului şi găseşte nume fabuloase pentru lucrurile din care e el făcut, şi cred că, într-un fel, asta le-a ieşit cel mai bine. Uneori mă întreb dacă, în ciuda diferenţelor noastre, ne-am fi salutat măcar dacă ne-am fi întîlnit, la aceeaşi vîrstă, la o petrecere, dar cred că, în realitate, am fi făcut mişto unii de alţii cu neruşinare, în timp ce împărțeam sticla de vin, pentru că, la urma urmei, de acasă am luat şi singurul lucru cu care mă simt împăcată fără să-mi dea cu virgulă: simţul umorului.

Nu l-am cunoscut niciodată pe Bunicul, însă am început să port conversații cu el în imaginație pe măsură ce am crescut. Am privit cu o anumită invidie relația lui cu M., în special complicitatea vizitelor pe care i le făcea în colonie, așa cum F. Scott Fitzgerald îi trimitea scrisori de încurajare fiicei lui de 12 ani – și cu senzația profundă că port în mine amprenta primară a acestui bărbat pe care nu l-am întîlnit, dar a cărui fire se împletește cu a mea și mă provoacă să caut lucrurile care contează cu adevărat pe lume. 

Ioana Cristina Casapu este jurnalistă, scritoare și fotografă.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

Cum a explicat un comandant al separatiștilor pro ruși înfrângerile suferite în Ucraina FOTO  Captură Video  jpg
Explicația unui comandant separatist pentru înfrângerile din Ucraina: „Luptăm cu trupe NATO”
Propaganda rusă răspândește cea mai mare teorie a conspirației și anume faptul că NATO ar fi trimis trupe să lupte de partea ucrainenilor, iar principala resursă a taberei adverse o reprezintă informațiile.
Nicusor
Nicușor Dan, reacție dură în scandalul Cathedral Plaza: „Depășește orice limită a tupeului“
Primarul Capitalei, Nicușor Dan, a anunțat că plângerea penală împotriva sa în scandalul Cathedral Plaza depășește orice limită a tupeului, în contextul în care proprietarul clădirii a anunțat că îi va cere daune.
Pasarela maritimă 2 FOTO mariana iancu JPG
Pasarela din Mamaia, construită acum zece ani, a devenit un pericol pentru turiști și constănțeni
Pasarela regală din Mamaia, inaugurată în 1935, a ajuns ruină. Aceeași soartă o are și pasarela maritimă din centrul stațiunii, construită cu zece ani în urmă, în vremea mandatului lui Radu Mazăre.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.