Thomas Starzl
- măreţia şi tragismul pionieratului - Să clădeşti ceva acolo unde nu exista nimic va însemna întotdeauna mai mult decît să continui ce au făcut alţii. De la Solomon încoace, constructorii au dus lumea înainte, în multe feluri. Aventura transplantului de ficat - care, pentru aproape 20 de ani, a purtat un singur nume, Thomas Starzl - poate fi asemănată cu aventura zborului. Aviatorii au fost eroii omenirii. De jos, lumea s-a uitat cu veneraţie la ei şi i-a omagiat. Aviatorii au mai şi căzut. Bicicliştii - nu. Şi totuşi, lumea i-a iubit pe aviatori. Starzl a început transplantul de ficat într-un moment în care lumea chirurgicală considera că operaţia în sine este imposibilă. Ca să arate că nu e aşa, a străbătut drumul Golgotei şi mulţi au dorit să-l crucifice. Probabil că oricare altul ar fi abandonat. Faptul că a mers mai departe nu însemna inconştienţă; în pragmatica lume medicală americană, aşa ceva nu există. Înseamnă încredere în sine, încredere într-un proiect ale cărui detalii erau perfect ordonate într-o minte superioară, dar pe care n-a putut să le dezvăluie deodată şi întocmai. Condiţiile externe nu permiteau. Proiectul însă exista înăuntrul lui şi era perfect. L-am admirat pe Starzl pentru că şi-a ales un ţel înalt şi l-a urmărit cu riscul de a-şi ruina întreaga carieră. Cu talentul pe care îl avea, se putea limita la transplantul renal, în care a fost, de asemenea, unul dintre pionieri, sau la chirurgia ficatului, în general, şi ar fi făcut o carieră strălucită. Transplantul hepatic era, la vremea respectivă, saltul în necunoscut. Mergînd în direcţia respectivă, Starzl părăsea terenul sigur pe care ar fi putut să evolueze fără riscuri şi intra în cea mai fascinantă aventură a medicinei moderne. A reuşit pentru că a avut calităţile necesare: inteligenţă, curaj, perseverenţă. Deşi poate părea curios în descrierea unui savant, cred că a intervenit şi divinitatea. La nivelul de complexitate al întreprinderii lui, cred că fără ajutorul divinităţii nu se poate. Omul are limite dincolo de care nu poate trece singur. Ar fi făcut-o şi alţii: Calne, Bismuth, Pichlmayer. De ce a reuşit numai Starzl? Faptul că l-am cunoscut personal, după ce deja îmi făcusem din el un idol, din ceea ce citisem şi mi se relatase despre ceea ce făcuse, a însemnat enorm pentru mine. Era într-o vreme cînd renunţase să opereze, făcea doar cercetare ştiinţifică şi administraţie. Ambele, domenii foarte grele. Trebuia să consolideze ceea ce realizase deja, investind acolo unde trebuie, mai ales în ceea ce priveşte oamenii. Trebuia, în acelaşi timp, să descopere şi ceea ce mai rămăsese nedescoperit despre transplantul de organe. Şi-a dedicat ultimii 15 ani în mare parte cercetărilor legate de toleranţa imună şi de mecanismele de acceptare a grefei. În tinereţe, descoperise cum poţi să combaţi respingerea grefei cu ajutorul medicamentelor. Acum încerca să afle cum poate fi tolerată grefa, astfel încît primitorul să nu mai necesite acele medicamente împotriva respingerii, cu toate efectele lor secundare nedorite. A împlinit de curînd (în 2006) 80 de ani şi încă mai caută acest Holy Graal al transplantului, mecanismul prin care s-ar putea induce toleranţa imună. De-a lungul carierei sale a avut succese şi neîmpliniri. A introdus transplantul de ficat împotriva tuturor pronosticurilor şi estimărilor "experţilor". Nu a reuşit să introducă transplantul cu ficat de animal (a încercat babuinul): diferenţele dintre specii sînt încă prea mari pentru a putea fi învinse cu ajutorul medicaţiei sau cu orice altă metodă. Iar răspunsul la întrebarea dacă va afla sau nu secretul toleranţei imune stă, cred încă o dată, în mîinile divinităţii. Starzl este, de altfel, unul dintre acei trimişi ai destinului pe pămînt, pentru a schimba cursul lucrurilor şi mersul istoriei. Oameni care devin ei înşişi istorie.