Teroriştii de mîine
Cu permisiunea dumneavoastră vă propun un exerciţiu de imaginaţie: închipuiţi-vă că aveţi 13-14 ani, sînteţi din Bucureşti, născut din părinţi sirieni, şi vă cade în mînă un articol dintr-o publicaţie românească de prestigiu în care citiţi, printre rînduri: în maximum două decenii, fraţii şi verii dumneavoastră vor pune bombe în metroul oraşului în care trăiţi, pentru simplul motiv că preferă, mămăligii, tamouleh. Cum aţi reacţiona? Oare nu sînt astfel de atitudini sau scrieri cele care seamănă seminţele sentimentului de marginalizare sau respingere şi care contribuie la (dacă nu chiar declanşează) trasarea unei traiectorii de viaţă ce poate duce la violenţă - spaţiul de unde limbajul este exilat? Articolul de faţă nu îşi doreşte să răspundă la aceste întrebări ce pot fi confundate şi cu un fel de căutare oarbă a cauzelor unor acţiuni condamnabile, ci atrage atenţia asupra unui fapt simplu: nu întregul Occident, nu toate ţările europene care găzduiesc populaţii musulmane importante (în Uniune sau nu) sînt ameninţate de terorism. România este într-adevăr o ţară care nu a cunoscut o istorie a migraţiei moderne - dar care se află în zonele limitrofe ale vechilor imperii Otoman şi Austro-Ungar şi care cunoaşte convieţuire etnică în condiţii premoderne, ceea ce poate fi un avantaj. În acelaşi timp, politicienii români pot învăţa din exemplul acelor ţări care nu sînt ameninţate, deocamdată, de terorism. Atentate colective revendicate de grupări islamiste au avut loc în Spania şi Marea Britanie; incidente izolate s-au petrecut în Franţa, mai mult expresie a unor resentimente sociale. Iar Theo Van Gogh a fost asasinat în Olanda, stîrnind o importantă polemică şi reacţii diverse la toate nivelele societăţii. Un pattern interesant se desprinde: pentru iubitorii de explicaţii istorice pe termen lung, Spania, Marea Britanie şi Franţa au fost implicate, în momente diferite, în conflicte deschise cu lumea arabă. Însă politica internă cu privire la imigraţie şi cea externă de implicare militară în Orientul Mijlociu separă net cele trei ţări. În timp ce Marea Britanie optează intern pentru o politică de integrare de tip multicultural şi extern pentru acţiune directă în Irak, Franţa preferă asimilarea republicană uneori cu accente forţate, iar extern alege calea negocierii politice. Spania se află undeva la mijloc, indecisă în ambele sensuri şi influenţată dramatic de alternanţa partidelor politice la putere. Consecinţa: în timp ce în Franţa se dezvoltă un puternic sentiment antioccidental (un fel de reacţie la asimilarea forţată şi la promisiunea eşuată a integrării ce ar decurge de aici), cei "antrenaţi" la această şcoală ideologică continuă într-un fel idealismul romantic european - aşa cum elegant observă Rodica Binder în articolul "De unde atîta ură" din Dilema veche (nr. 84) "Eleganţa" - preferă să plaseze bombe în Madrid şi Londra, justificîndu-şi acţiunile pe marginea conflictelor din Orientul Mijlociu. Cazul Theo Van Gogh este izolat prin cauze, dar nu prin consecinţe politice; este semnificativ faptul că nu ne aflăm în faţa unui atentat terorist, ci a unui asasinat ideologic; Olanda cunoaşte, deocamdată, cea mai progresivă politică de integrare şi are o atitudine de neutralitate faţă de Orientul Mijlociu, dublate de o "conştiinţă istorică" curată cu privire la regiune... Care ar fi deci probabilitatea ca imigraţia musulmană în România să nască terorism? Totul depinde de modul în care politica acestei imigraţii va fi concepută, cît şi de alegerile României în politica sa externă. Terorismul nu este o consecinţă directă a imigraţiei, dar dacă forţăm pe cineva să declare că-i place exclusiv mămăliga, s-ar putea să dăm de probleme. Terorismul este mai degrabă expresia unei lupte pentru putere politică şi simbolică între actori şi idei bine determinate, deşi de multe ori greu de localizat. Actorii însă au nevoie de justificări şi legitimări ale acţiunilor lor, furnizate de chiar complexul de factori politici externi şi interni ai ţării sau spaţiului politic în cauză. România ar putea învăţa din experienţa vestică. În lupta împotriva terorismului, România are două avantaje majore, ce nu au nimic de-a face cu "poziţia geografică strategică de 5 stele", oferită administraţiei Bush de către Adrian Năstase, într-un disperat act de reclamă electorală: 1) Lipsa unui trecut colonial recent a cărui memorie vie ar fi putut fi utilizată în direcţii ideologice; 2) posibilitatea de a trasa politici de imigraţie şi integrare echilibrate, bazate pe experienţe istorice deja existente. Dar, aşa cum spunea un autor al cărui nume nu are importanţă: "Este imperios să NU învăţăm din greşelile trecute, pentru ca generaţiile viitoare să înţeleagă stupiditatea noastră profundă". Paris, 5 septembrie 2005
