Terorismul şi "valorificarea traumei"

În Israel, în ultima vreme, cuvîntul "democraţie" e pe buzele tuturor, în cele mai neaşteptate, uneori nepotrivite, contexte. Nu e un semn bun. "De sănătate te ocupi atunci cînd n-o mai ai" era una din vorbele de spirit ale lui Tudor Muşatescu. Folosirea excesivă a cuvîntului "democraţie" într-o societate democratică poate semnaliza un proces de eroziune a structurilor democratice sau poate avertiza că ele sînt în pericol. Statul israelian este o democraţie vulnerabilă şi imperfectă, dar o democraţie reală. La accentuarea vulnerabilităţii au contribuit, fără îndoială, starea de război prelungit şi ravagiile terorismului. Chiar dacă uneori mă întristează evidentele încălcări ale drepturilor omului şi comportamentele abuzive ale statului şi ale forţelor militare sau de ordine, sînt mai curînd uimit că un stat care, de la proclamarea lui, n-a avut parte de condiţii normale decît în interludii scurte între două războaie şi sub hărţuiala aproape neîntreruptă a atacurilor teroriste, mai poate menţine un mod de funcţionare democratică a instituţiilor sale. Mă limitez numai la cîteva reflecţii despre efectele terorismului şi ale stării de cetate asediată, fără a mă opri aici (am făcut-o cu alt prilej) la partea de responsabilitate politică israeliană pentru această situaţie şi la complexitatea conflictului israelo-palestinian, în care terorismul e numai unul din aspecte. Globalizarea recentă a terorismului a creat o relaţie nouă între lumea occidentală şi Israel. Tensiunea se agravase în ultimii ani datorită şi percepţiei negative a presei europene asupra modului în care Israelul reacţionează în faţa atacurilor teroriste sau pentru prevenirea lor. Israelienii, la rîndul lor, erau dezamăgiţi şi indignaţi de ipocrizia opiniei publice occidentale pentru care atentatorii, care aruncau în aer autobuze cu călători, erau totdeauna "militanţi radicali", "activişti", "luptători", niciodată terorişti. În numele dreptului internaţional era condamnată lichidarea unor membri ai organizaţiilor înarmate care practică şi justifică ideologic terorismul. E uşor de închipuit ce gîndeşte în zilele acestea un israelian după recentele atentate din Londra, cînd citeşte despre protestele indignate ale cetăţenilor britanici împotriva comentatorilor de la BBC, care, conform deprinderii lor, au evitat să-i numească "terorişti" pe atentatori. În decursul a cîţiva ani, agenţii israelieni i-au urmărit pe tot globul şi i-au suprimat pe rînd, oriunde s-au aflat, pe toţi participanţii la masacrarea sportivilor israelieni la olimpiada de la München. Nedemocratic? Nelegal? Există o altă soluţie, atît timp cît nu ai posibilitatea reală de a-i aduce în faţa justiţiei? Asemenea situaţii vor fi tot mai numeroase şi sînt destule semne că democraţiile occidentale, aflate abia acum în faţa confruntării cu primejdia terorismului de mari proporţii, iau drept model dura experienţă israeliană. Poate că nu va trece mult timp şi legislaţia internaţională se va adapta noii situaţii în care terorismul a devenit noua formă a războiului în secolul XXI. În Israel, mai mult ca oriunde, terorismul şi starea de război afectează nu numai buna funcţionare a democraţiei, dar şi - cum e de aşteptat - comportamentul oamenilor, atitudinea faţă de "celălalt", faţă de palestinieni, în general, percepuţi, de o bună parte a populaţiei, ca întruchipare a primejdiei şi a duşmanului. Mai gravă este tendinţa de a aplica acelaşi stigmat şi cetăţenilor arabi israelieni. Primejdia iminentă a unui război, posibile scenarii apocaliptice privind un atac nuclear sau "mega-atentate" au ca efect nu numai un buget militar uriaş, în defavoarea altor obiectiveÊ- sociale, educative, culturale -, dar şi un dezechilibru inevitabil şi cu siguranţă dăunător al ponderii armatei şi a forţelor de securitate printre instituţiile statului. Apoi, condiţiile de război şi stare exceptională, necesitatea activităţilor secrete lasă loc pentru abuz de putere şi sincope în "transparenţa" activităţii lor. Mai este şi un aspect legat de structura elitei politice: am citit nu o dată în presa de aici comentarii negative despre faptul că majoritatea liderilor politici israelieni au fost (şi sînt) foşti ofiţeri superiori sau şefi de stat major. Mentalitatea militară lasă uneori urme chiar după mai mulţi ani de activitate politică civilă. Ca o consecinţă directă a terorismului a crescut enorm şi disproporţionat întregul sector al serviciilor de securitate, de stat sau private. O armată de supraveghetori, uriaşă în raport cu populaţia adultă, a devenit necesară pentru a păzi intrarea în toate, absolut toate locurile publice şi în mijloacele de transport în comun. De cînd a avut loc atentatul în inima campusului Universităţii Ebraice din Ierusalim, acum trei ani, intrarea în campus se aseamănă cu intrarea într-o bază militară. Cîţiva tineri supraveghetori ne legitimează şi controlează zilnic pe toţi - profesori, studenţi, funcţionari -, ne deschid servietele, ne trec prin aparate de detectat arme şi explozibil, ca la aeroport. Mă amuză şi nu prea cînd se întîmplă să-i văd pe "băieţi" controlînd şi portbagajul rectorului universităţii. Pentru ei, fiecare dintre noi e un potenţial terorist. Ascult jenat relatările prietenilor din România, veniţi aici în vizită, despre felul, deloc delicat, în care au fost controlaţi şi interogaţi la intrarea în ţară. Le explic că "securiştii" israelieni au cu totul alte obiective decît aveau securiştii ceauşişti, că ei nu urmăresc decît să ne asigure nouă un zbor sigur cu avionul şi să aterizăm acolo unde ne-am propus şi nu la Entebe sau la Teheran. Rămîne însă un efect "colateral" extrem de nesănătos pentru o societate democratică: suspiciunea generalizată. Numărul crescut de victime israeliene din rîndul populaţiei civile, proporţia unor atentate bestiale au exacerbat reacţiile oamenilor, a crescut violenţa în relaţiile umane, impulsurile agresive şi uşurinţa de a apăsa pe trăgaci se manifestă şi în conflicte benigne şi cotidiene. În acelaşi timp, primejdia continuă şi frecvenţa atentatelor sînt prielnice apelurilor dramatice la solidaritate şi unitate naţională, nu o dată suspecte de manipulare politică. Dar obsesia "datoriei" şi a "frăţiei" în faţa primejdiei, deligitimarea celor care sînt în afara unui consens patriotic nu fac bine democraţiei. Într-o dezbatere recentă la Ierusalim pe tema mutaţiilor posibile în societatea israeliană ca efect al terorismului globalizat, un profesor opunea efectelor negative la care s-au referit unii filozofi, imperativul "valorificării traumei" terorismului printr-o strategie naţională pe termen lung. O chestiune rămîne însă deschisă: cum construieşti o strategie naţională care să te apere de primejdiile actuale şi viitoare ale terorismului fără să neglijezi o primejdie nu mai puţin teribilă, aceea de a periclita valorile democraţiei şi de a provoca degradarea relaţiilor dintre indivizi şi dintre grupurile sociale, religioase sau etnice. Sau, altfel spus, cum să menţii normalitatea în condiţii anormale. Ierusalim, 16 octombrie 2005