Teorii despre mirosul fricii

O echipă de specialişti din cadrul Universităţii Stony Brook din New York a ajuns la concluzia că senzaţia de frică are un miros perceput subconştient. Pe lîngă acest aspect, frica se răspîndeşte uşor în rîndul unui grup de oameni. Cercetările au autentificat definitiv un fapt ştiut încă de acum 40 de ani. În momentul în care fiinţa omenească intră în stare de panică sau frică generală, transpiraţia noastră secretată instantaneu conţine o serie de feromoni unici care sînt percepuţi de subconştientul persoanelor din apropierea noastră prin intermediul simţului mirosului. Cu alte cuvinte, cînd ne este frică, cei din jur miros asta, oricît de bine am încerca să bravăm sau să ne ascundem senzaţiile de frică.

Pentru a investiga simptomatologia fricii, cercetătorii au colectat mostre de transpiraţie de la 40 de voluntari cărora li s-a cerut să execute pentru prima dată cîte un salt cu paraşuta.
În secvenţa următoare cercetătorii au rugat un alt eşantion de 40 de voluntari să miroasă mostrele de transpiraţie a celor care efectuaseră salturile cu paraşuta. Grupul voluntarilor adulmecători aveau în acel moment creierele scanate de tomografuri performante.

Cînd au simţit mirosul transpiraţiei celor 40 de voluntari speriaţi din cauza salturilor cu paraşuta, centrul responsabil cu frica din creierele lor a fost stimulat vizibil, în timp ce voluntarii adulmecători au simţit o senzaţie de frică inexplicabilă. „Acum avem, în sfîrşit, o dovadă palpabilă, experimentele anterioare au vizat metode asemănătoare din care un grup de voluntari vizionau filme de groază, iar alt grup mirosea transpiraţia lor, prezentînd la final aceleaşi senzaţii de frică. Există un component biologic în cadrul dinamicii relaţiilor social-umane, în care emoţiile puternice devin practic contagioase“ declara Simon Wessley, psihiatru britanic în cadrul King’s College din Londra. Potrivit cercetătorilor americani, amigdala, zona cerebrală unde iau naştere senzaţia de frică şi episoadele de panică, este dotată cu senzori chimici deosebit de sensibili la nivelul de aciditate din creier, la rîndul lui legat de excesul de bioxid de carbon; la acesta respectivii senzori reacţionează, evocînd un comportament de teroare şi fugă. „Amigdala este considerată un element central al circuitelor cerebrale ale fricii, dar acum realizăm că nu este doar o parte dintr-un circuit, ci şi un senzor“, a precizat John Wemmie de la Universitatea Iowa, care împreună cu Michael Welsh semnează un articol pe această temă în revista de specialitate Cell.

În opinia lui Welsh, este foarte interesant că evoluţia a plasat un senzor de aciditate în acest circuit al sistemului nervos central. Circuitul în chestiune se găseşte în amigdală, iar aceasta este o structură care stimulează sistemul nervos simpatic în vederea unui comportament gen „luptă sau fugi“, fiind corelat altor arii cerebrale implicate în reacţia la eventuale pericole. Studiul cercetătorilor americani a furnizat şi o explicaţie moleculară a modului în care creşterea concentraţiilor de bioxid de carbon în creier solicită o senzaţie de frică intensă, furnizînd un punct de referinţă pentru analizarea bazelor biochimice ale dereglărilor de anxietate şi atacurilor de panică.

Sursa: descopera.ro