Televiziunea - pedagog naţional sau baby-sitter?

După cum arată studiul efectuat de CURS şi Centrul de Studii Media şi Noi Tehnologii de Comunicare, realizat la comanda CNA în noiembrie 2005, pe un eşantion de 1.100 elevi, cu vîrste cuprinse între 7 şi 10 ani, peste 97% dintre cei intervievaţi petrec cel puţin o oră pe zi, în timpul săptămînii, în faţa televizorului. Despre efectele acestuia asupra copiilor ne împărtăşesc date, idei şi concluzii cîţiva dintre participanţii la realizarea acestei cercetări. Din păcate, spaţiul nu ne-a permis să publicăm decît cîteva fragmente semnificative din studiile riguroase şi documentate oferite de autori. Datele complete ale cercetării se găsesc pe www.cna.ro. Ileana TODORAN (Ne)respectarea semnelor Televiziunea e un baby-sitter relativ ieftin şi comod. Trebuie doar să achităm factura la cablu la timp şi putem lăsa liniştiţi copiii în faţa televizorului: vor sta poate nemişcaţi ore în şir, vor uita poate de lecţii, dar şi de spart geamurile vecinilor sau de mîzgălit pereţii (mai mult sau mai puţin "creativ", cum se spune în reclame). Oricum, putem să sperăm că, în principiu, copiii nu se mai desprind de televizor şi ne putem bucura de ceva linişte! E destul de simplu să privim lucrurile aşa, dar liniştea asta are un preţ. Micii telespectatori sînt, de fapt, marii consumatori de televiziune şi, totodată, cei mai expuşi membri ai publicului în faţa violenţei TV. Dar ce văd copiii la televizor? Marea majoritate nu se limitează la vizionarea programelor TV adresate categoriei lor de vîrstă (desene animate, emisiuni pentru copii etc.): studiile arată că 80% dintre copiii cu vîrste între 4 şi 10 ani urmăresc programe TV care nu sînt destinate categoriei lor de vîrstă. Dacă programele TV respective nu sînt interzise/nerecomandate pentru categoria lor de vîrstă, pericolul nu este încă atît de mare. Dar, dacă programele TV sînt de acest tip, atunci vulnerabilitatea micilor telespectatori în faţa unei posibile influenţe nocive a televiziunii creşte foarte mult. Baby-sitter-ul-televiziune ne supraveghează copiii, dar cine îl supraveghează pe baby-sitter? Sigur, în primul rînd e vorba de autorităţile de reglementare în domeniul audiovizualului - în cazul de faţă, în România, de Consiliul Naţional al Audiovizualului. CNA a introdus, în acest sens, pentru protecţia telespectatorilor copii şi adolescenţi, sistemul de avertizare şi de semnalizare a programelor TV sau signalectica. La modul ideal, televiziunile ar trebui să clasifice, să semnalizeze şi să plaseze corect programele TV la orele potrivite, iar copiii şi părinţii ar trebui să respecte signalectica. Să vedem care e situaţia în realitate. Cu cît creşte riscul de a afecta negativ copiii şi adolescenţii prin diverse programe TV nerecomandate/interzise pentru categoria lor de vîrstă, cu atît se accentuează şi atenţia acordată respectării reglementărilor CNA privind signalectica: astfel, programele TV cu un grad de risc ridicat sînt cel mai corect clasificate şi semnalizate. În acelaşi timp, filtrul orar (ora difuzării emisiunilor TV, mai ales programarea după "linia de demarcare temporală") rămîne cel mai respectat şi mai aplicat mijloc de protecţie a micilor telespectatori. Dacă respectarea signalecticii este relativ asimilată de către televiziunile din România, nu acelaşi lucru se întîmplă în ceea ce priveşte copiii şi adolescenţii români. Per ansamblu, foarte mulţi copii şi adolescenţi ignoră complet signalectica: mai mult de o cincime dintre copiii de 7-10 ani (22,2%), mai mult de o treime dintre copiii de 11-14 ani (39%) şi aproape trei sferturi dintre adolescenţii de 15-18 ani (72%) urmăresc programe TV nerecomandate/interzise pentru categoria lor de vîrstă. Ignorarea signalecticii se accentuează odată cu creşterea în vîrstă. De asemenea, odată cu creşterea în vîrstă, scade ponderea discuţiilor cu părinţii pentru a obţine aprobarea acestora înainte de vizionarea unui program TV nerecomandat/interzis (de aproape 5 ori: de la 38,5% pentru copiii de 7-10 ani la doar 7,8% pentru adolescenţii de 15-18 ani). Ponderile copiilor şi adolescenţilor care se uită pe ascuns la programele TV nerecomandate/interzise sînt apropiate ca valoare pentru toate categoriile de vîrstă (8-10%). Cei mai mulţi dintre copiii şi adolescenţii care vizionează asemenea programe TV procedează astfel cu acordul tacit al familiei, fără să se ferească de părinţi, iar ponderea lor creşte spectaculos odată cu vîrsta: 14,4% dintre copiii de 7-10 ani; 28,4% dintre copiii de 11-14 ani (dublu) şi 64,4% dintre adolescenţii de 15-18 ani (mai mult de cvadruplu faţă de categoria de vîrstă 7-10 ani). Personalizarea consumului televizual este un factor de risc, reducînd controlul părinţilor: de exemplu, în Marea Britanie, două treimi dintre copii şi adolescenţi (6-16 ani) deţin propriul televizor în camera lor şi se pot uita, deci, singuri la televizor. În România, dacă echipamentele audio-video existente nu fac încă posibilă televizionarea individuală la nivelul celei din Occident, cel puţin în planul dezirabilităţii, tendinţa este prezentă: majoritatea copiilor şi adolescenţilor cu vîrste între 11-14 şi 15-18 ani şi-ar dori să se uite de unii singuri la TV. Mai mult, dorinţa (accentuată o dată cu vîrsta) se realizează pentru adolescenţi: 53,7% dintre adolescenţii cu vîrste între 15-18 ani urmăresc programele TV de unii singuri. Discuţiile despre programele TV au loc, de obicei, în cadrul grupului de prieteni şi/sau colegi (pentru toate categoriile de vîrstă): 57,4% (copii 7-10 ani); 73,5% (copii 11-14 ani); 76,2% (adolescenţi 15-18 ani). Implicarea familiei în asemenea discuţii este relativ precară: discuţiile cu membrii familiei sînt, de regulă, puţin frecvente şi se reduc odată cu creşterea în vîrstă: de la 26,8% (copii 7-10 ani) la 11% (adolescenţi 15-18 ani). Rolul şcolii în evaluarea programelor TV (prin discuţii cu elevii) este aproape inexistent: doar 0,5% dintre elevi (indiferent de categoria de vîrstă) discută despre programele TV cu profesorii. În aceste condiţii, responsabilizarea deopotrivă a părinţilor, a copiilor şi a instituţiilor educaţionale devine un aspect cheie în problema protecţiei copiilor în faţa violenţei televizuale. Nu doar CNA trebuie să fie "poliţist" şi să supravegheze televiziunea. Cu un minim efort de conştientizare şi de implicare, noi, părinţii din România, putem să ne supraveghem televiziunea-baby-sitter, în primul rînd prin vizionarea programelor TV împreună cu copiii noştri şi prin discuţiile cu aceştia. Să o supraveghem nu ca un simplu "agent de circulaţie", ci oarecum "sub acoperire", intrînd în "gaşca" de prieteni ai copiilor şi împărtăşindu-ne experienţele televizuale. Adriana ŞTEFĂNEL Construirea mediată a realităţii În peisajul media, televiziunea ocupă un loc aparte în special datorită gradului ridicat de accesibilitate în comparaţie cu noile media şi a gradului ridicat de atractivitate ce poate fi pus pe seama combinaţiei de sunet şi imagine ce-i sînt specifice. Aceste două caracteristici fac ca televiziunea să fie preferată de copii în detrimentul altor mijloace de comunicare în masă, în special în defavoarea cărţilor, considerate un mijloc mai "elevat" de transmitere a informaţiilor şi de perpetuare a normelor sociale. Aceste date (cele prezente în studiu - n.r.) contrastează cu cotele mai reduse de expunere televizuală a copiilor în ţările occidentale, atestînd faptul că la noi în ţară - în proporţii mai mari decît în ţările europene - copiii constituie un contingent masiv al "marelui public" al televiziunii, aceştia fiind expuşi la ceea ce George Grebner numea "telerealitate" şi mai susceptibili de a fi puternic şi profund impregnaţi de televiziune. Aceeaşi cercetare arată că cei mai mulţi copii cu vîrste cuprinse între 7 şi 10 ani preferă să urmărească emisiunile TV în intervalul cuprins între orele 13 şi 17, adică între momentul în care se întorc de la şcoală pînă cînd revin părinţii de la serviciu. (38,06% în zilele lucrătoare şi 28,10% în week-end). De remarcat faptul că în afara canalelor specializate, în acest interval orar nu există - sau sînt foarte puţine - emisiuni destinate acestei categorii de vîrstă. De asemenea, trebuie subliniat că în prime time, procentul copiilor aflaţi în faţa televizoarelor este relativ apropiat de procentul mediu al adulţilor, fapt ce se încadrează în ceea ce se numeşte "televizionarea familială". Aceasta explică o constatare mai generală - circa 80% dintre programele vizionate de copiii sînt destinate adulţilor, în timp ce doar 18,97% dintre copii declară că cel mai des se uită la desene animate şi doar 0,36% preferă emisiuni pentru copii şi adolescenţi. Anca VELICU Cum percep copiii violenţa În urma unor studii efectuate în 2004 privind "Reprezentările televizuale ale violenţei" s-a analizat modul de prezentare şi de re-prezentare a violenţei în mediile electronice româneşti, urmărindu-se atît măsurarea violenţei (prin indicatorii duratei şi ai frecvenţei) cît şi tipologizarea şi contextualizarea acesteia. Ca o primă tipologie folosită în cadrul acestor studii, s-a împărţit între violenţa reală (cea din ştiri, reportaje, anchete, talk-show-uri etc.) şi violenţa ficţională (cea din filme artistice, seriale, telenovele, sitcom-uri şi, în general, toate acele emisiuni de divertisment care aveau la baza realizării lor un scenariu/script), în funcţie de tipul de emisiune analizat. Ne interesează în primul rînd violenţa ficţională transmisă de canalele generaliste şi violenţa ficţională difuzată de canalele pentru copii, în cadrul emisiunilor de desene animate. Astfel, rezultatele cercetării ne arată că, într-o oră de film, copilul vede, în medie 12,24 secvenţe de violenţă, ceea ce revine la a spune că, la fiecare 5 minute, copilul şi/sau adolescentul telespectator sînt expuşi la o scenă de violenţă. În cazul desenelor animate, situaţia este mult mai gravă, expunerea medie la scenele de violenţă fiind mult mai frecventă, mai precis o scenă la mai puţin de un minut (în medie 66,18 scene/oră). Durata scenelor de violenţă pe oră de emisiune este însă mai mare în cazul filmelor, unde avem, în medie, 8,24 de minute de violenţă pe oră, în timp ce la canalele de desene animate se întîlnesc 6,15 minute de violenţă la oră. Explicaţia acestor inversări de cifre, în ceea ce priveşte cei doi indicatori ai violenţei televizuale, stă în tipurile diferite de violenţă prezentă în filme şi desenele animate. Astfel, în desenele animate avem de-a face cu acte de violenţă scurte, am putea spune chiar sacadate, în medie de o secundă - exemplul cel mai relevant fiind desenele de tipul Tom şi Jerry, în care loviturile sînt scurte şi repetate. Spre deosebire de acestea, în filme apar scene de violenţă mai lungi, care se înlănţuie, de tipul luptelor (fie că este vorba despre o luptă armată sau luptă corp la corp, loviturile nu mai sînt sacadate, disparate, ci se înlănţuie, scena conţinînd astfel unitate şi coerenţă internă). Rezultă deci că, deşi ca pondere există mai multă violenţă în filme decît în desenele animate, ca număr de scene de violenţă, acestea din urmă surclasează de departe filmele. La nivel perceptiv, cantitatea de violenţă din aceste genuri televizuale este însă cu totul diferită decît la nivel obiectiv. Astfel, studiul acestei chestiuni indică următoarea percepţie pe care copiii şi adolescenţii (cu vîrste între 7-18 ani) o au asupra violenţei din filme şi desene animate: cei mai mulţi copii, 43,70%, consideră că în filme este prea multă violenţă, în timp ce un procent asemănător, 44,02%, consideră că în desenele animate este prea puţină violenţă sau deloc. Aceste date disonează puternic cu datele obţinute în urma măsurătorilor exacte. Cărui fapt se datorează însă diferenţele dintre conţinutul de violenţă real, rezultat în urma monitorizării, şi cel perceput şi care pot fi urmările acestor diferenţe? O primă explicaţie ar putea fi cea conform căreia unele forme de violenţă sînt greu, dacă nu imposibil de perceput la un nivel de dezvoltare scăzut, specific vîrstei copilăriei. Aceasta, deşi explică tendinţa copiilor de a subevalua violenţa televizuală, nu explică inversiunile care se întîlnesc între frecvenţa reală a scenelor de violenţă şi percepţia asupra ei în cazul desenelor animate şi al filmelor. Astfel, la vîrste mici, copilul pătrunde în "logica poveştii", duce ficţiunea în spaţiul fantasticului, cu care este familiarizat din basme, şi "suportă" violenţa în această logică. Pe de altă parte însă, o explicaţie la fel de validă a subevaluării violenţei de către copii ar putea fi aceea că deja are loc o desensibilizare a copiilor în faţa violenţei televizuale. În acest sens, dacă influenţa deja este resimţită, dacă a produs deja mutaţii la nivel perceptiv, atunci problema violenţei televizuale devine o problemă culturală, cu efecte mai adînci, nu doar la nivel individual, ci şi la nivel societal, o problemă a cărei cuprindere necesită o viziune sistemică, în care nu trebuie analizate doar consumul şi obişnuinţele de consum, ci înseşi valorile şi normele sociale.