„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”

Atunci cînd spui „vîrsta de aur a Televiziunii Române”, gîndul te poartă spre programul umoristic din seara de Revelion, la vocea binecunoscută a unor crainice TV precum Delia Budeanu sau Sanda Țăranu, la genericul unor emisiuni ca Teleenciclopedia sau Atlas TV.

Emoțiile stîrnite de aceste figuri și imagini sînt justificate, dacă ne gîndim nu doar la faptul că televiziunea era una dintre puținele forme de informare și de divertisment înainte de 1989, dar și la faptul că cea mai mare parte a emisiunilor oferite erau de o calitate la care lumea artistică se poate raporta și astăzi. Umorul TV reprezentat prin popularele scheciuri, în care puteam întîlni figurile unor mari artiști precum Toma Caragiu, Dem. Rădulescu, Octavian Cotescu, Tamara Buciuceanu-Botez și mulți alții, ne lasă și azi în plină admirație atunci cînd vedem critica subtilă la adresa regimului. De fapt, nu doar critica ne surprinde, ci și faptul că astfel de texte au fost permise în regimul comunist. Un Toma Caragiu care în scheciul „Icoane pe sticlă” face aluzie la faptul că telefonul îi este ascultat de către Securitate și că trebuie să folosească un limbaj dublu pentru a nu fi deconspirat pare aproape un act de disidență. Dar putem înțelege adevărata natură a acestor acte artistice și evoluția televiziunii române dacă le punem în contextul metamorfozelor regimului politic la acea vreme. 

Fiind vorba de un regim de tip comunist, prima tentație este de a interpreta manifestările mass-mediei ca pe o expresie a propagandei ideologice. Însă, chiar dacă regimul comunist aduna sub cupola propagandei tot ceea ce însemna cultură sau educație, au existat numeroase paliere ale culturii care au rămas, în anumite momente, foarte puțin atinse de factorul ideologic, din mai multe motive.

Reținem, în primul rînd, faptul că regimul comunist din România a cunoscut mai multe etape de evoluție, care s-au reflectat și în modul de dezvoltare a unor domenii culturale. Perioada anilor ’60-’70 este marcată de o destindere politică, o redeschidere a României către cultura de tip occidental și o îndepărtare de puterea hegemonică a Moscovei, ceea ce a dus la o concentrare a retoricii oficiale pe ideea de națiune/național. Identificarea unui specific al României, care să o diferențieze de celelalte culturi și națiuni, a venit în întîmpinarea lumii artistice și a intelectualilor, în general. De asemenea, reala flexibilitate a granițelor cenzurii culturale și dezvoltarea unui soi de negociere între factorul politic și oamenii de cultură au dus la o anumită autonomie, chiar independență a Televiziunii Române pe anumite segmente temporare. Întrucît începutul istoriei acestei instituții coincide cu perioada de modernizare și tehnologizare a regimului comunist, evoluțiile sale interne, dar și conținutul programelor sînt strîns legate de evoluția regimului politic.

În sens instituțional, în 1956 s-a inaugurat, oficial, Radioteleviziunea Română, instituție care cuprindea atît Radioul, cît și Televiziunea. Iniţial ea s-a aflat sub supravegherea Comitetului de Radio şi Televiziune, din cadrul Consiliului de Miniştri, iar din 1977 a trecut în subordinea directă a Comitetului Central. Producția TV era limitată la cîteva ore de emisie alb-negru, emisiunile de divertisment și documentarele apărînd la începutul anilor ’60. Receptoarele de televiziune erau importate, iar în 1961 s-a propus intrarea în funcțiune a unei linii tehnologice de fabricație a televizoarelor alb-negru, folosind piese importate din Franța.

Odată cu încheierea unor acorduri tehnice cu state precum RFG, Franța și mai apoi SUA, se poate observa dezvoltarea unui proces de profesionalizare și modernizare a instituției. Mai multe vizite și schimburi de experiență ale unor echipe formate din tehnicieni și operatori s-au făcut în instituții similare din SUA, Marea Britanie sau Franța, specialiștii români din acest domeniu fiind apreciați pentru munca lor de către omologii occidentali. De asemenea, cea mai mare parte a achiziției de noi echipamente s-a făcut de la firme precum Bosch (RFG), Ampex (SUA), Sony (Japonia), Thomson (Franța) sau Rank (Marea Britanie). 

În anii ’60, departamentele de radio și televiziune aveau programe de colaborare cu Argentina, Australia, SUA, Cehoslovacia, Danemarca, Germania de Est, Finlanda, Franța, Italia, Japonia, Polonia, Suedia, Iugoslavia ș.a. De exemplu, în contextul colaborării cu Franța, din 1962 Televiziunea Română a început să difuzeze emisiunea Sport Dimanche, iar în 1963 au fost difuzate filme documentare (Jules Verne, Saint-Exupéry, Monsieur et Madame Curie etc.), emisiuni de dans, teatru sau emisiuni pentru tineret (Le petit soldat, Crin Blanc, Le devoir de Zouzou, La cigale et la fourmi). Mai tîrziu, în 1972, au fost difuzate emisiuni precum France-Panorama, Chronique de France, Synthèse, Pour vous Madame. Să nu uităm nici de populara emisiune Teleenciclopedia, care achiziționa de la BBC cele mai multe dintre documentarele difuzate.

Din perspectiva conținutului TV, prin documentarele și emisiunile difuzate se încerca definirea unui specific românesc, a unei identități a Televiziunii Române, astfel încît programul TV să oglindească atît aspectele vieții sociale, economice sau culturale a românilor, dar și să ofere un soi de linie directoare în viața de zi cu zi a publicului. În acest sens, evident, caracterul educativ pe care televiziunea, alături de alte forme ale mass-media, trebuia să-l îndeplinească nu a fost niciodată uitat de către conducerea de la București. Iar în acest sens amintesc de o afirmație pe care Nicolae Ceaușescu a făcut-o în 1972, într-o ședință în care se deplîngea faptul că activitățile caselor de cultură nu pot concura televiziunea, din perspectiva atragerii spectatorilor: „Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită!”, afirma Nicolae Ceaușescu. Aspectul educativ sau controlul asupra informației pe care televiziunea trebuia să-l aibă nu era un aspect specific statelor comuniste. Și amintesc aici doar de o replică reprezentativă a lui Charles de Gaulle în 1956, în privința televiziunii franceze: „Cel care plătește, comandă”. 

5.377 de ore de emisie

Întorcîndu-ne la istoricul instituției, în 1968, în plină relaxare politică, s-a inaugurat noul sediu al Televiziunii Române, în Calea Dorobanților, cotată la acea vreme ca fiind cea mai modernă clădire de televiziune din Europa, și a început să emită Programul 2. Tot din acest an au avut loc mai multe schimbări la nivel structural și administrativ, precum crearea Direcției coordonării programelor, care cuprindea următoarele redacții: actualități, economie, știință, cultural-artistică, copii și tineret. Fiecare dintre acestea era divizată în servicii și secții. Restructurarea și specializarea au constituit o bună premisă pentru realizarea unei planificări a programului TV pe termen lung. 

Deschiderea noului program și mutarea într-un spațiu mai generos și modernizat au dus la creșterea numărului de ore de emisie și la angajarea de noi operatori și specialiști în domeniul tehnic. Dacă la nivelul anului 1960 au fost 1.366 de ore de emisie, în 1970 au existat 3.212 ore de emisie, iar în 1980 cifra va ajunge la 5.377 de ore. Conform altor statistici, în intervalul 1968-1974, Programul 1 transmitea în jur de 10-11 ore pe zi. 

Tot ca o formă de profesionalizare putem privi și crearea în 1967 a Oficiului de Studiu și Supraveghere, condus de Pavel Cîmpeanu, organizație responsabilă cu organizarea unor cercetări științifice în mass-media. Acesta avea specialiști în psihologie, sociologie, statistică și coopera cu institute de cercetare precum Centrul Național de Statistică, Institutul de Filozofie al Academiei, Academia de Științe Sociale și Educație Politică din cadrul CC al PCR. Mecanism specific unei economii de piață, sondarea opiniei publice în privința calității programului TV a constituit un mijloc prin care Televiziunea a încercat să-și fidelizeze publicul sau să vină în întîmpinarea dorințelor telespectatorilor. Temele de sondaj aveau subiecte diferite, precum filmul sau emisiunea preferată, și erau realizate pe diferite grupuri de vîrstă sau profesie. Așa putem afla că telespectatorii preferau de multe ori filmele americane și italiene, programele umoristice și de divertisment, precum și știrile despre politica internațională. 

Spre finalul anilor ’70 a existat o altă paradigmă a politicii interne, iar în lumea artistică au început să se resimtă acțiuni ale cenzurii, chiar dacă erau de altă natură și cu alte motivații decît ceea ce se întîmplase în anii ’50. Cu toate acestea, existau voci din interiorul diferitelor organizații de cultură, inclusiv din Televiziune, care denunțau unele abuzuri sau acte de cenzură realizate la nivelul redacțiilor sau diferitelor organisme cu rol de conducere. Astfel, în 1973, Alexandru Ivasiuc, director al Casei de Filme nr. 1, s-a plîns într-o scrisoare adresată personal lui Nicolae Ceaușescu că cei care ar trebui să se ocupe de asigurarea unui climat de creație și a libertății de exprimare a artistului sînt preocupați doar de corectitudine și de grija de a nu face greșeli. Aici, Alexandru Ivasiuc se referea la instructorii din cadrul caselor de film care efectuau o cenzură preventivă.

Cu toată flexibilitatea limitelor unei culturi și societăți de tip socialist, televiziunea a rămas percepută de către puterea politică drept un mijloc de educație în spiritul socialist și nu a fost privită din perspectiva marketingului cultural și a cîștigului economic. Cu toate acestea, dificultățile financiare de la începutul anilor ’80 s-au resimțit direct și în activitatea Televiziunii. Bugetul instituției a fost diminuat și numărul orelor de emisie a scăzut în mod dramatic. În 1985, redacțiile, secțiile și serviciile cu profil asemănător au fost comasate, personalul a fost redus cu o treime, iar studiourile teritoriale Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Tîrgu Mureș și Craiova și-au încetat activitatea. În 1986, cifrele de emisie au scăzut la 1.411 ore. Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.

O anumită amprentă culturală și identitară este lăsată asupra Televiziunii Române de către artiștii și specialiștii antrenați în realizarea unor emisiuni. Televiziunea Română a beneficiat de avantajul pe care regimul de la București l-a acordat pentru ceea ce a însemnat tehnologizare și modernizare. Astfel că, dacă instituția a putut fi racordată tehnic, dar și la nivelul conținutului programelor, la instituțiile similare din Occident, în anii ’60-’70, la finalul regimului comunist situația era mult diferită – un echipament tehnic depășit și calitatea slabă a noilor programe. 

Cristina Preutu este conferențiar la Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași.